Let's talk about...

Data: 29 iunie 2009

In redactia noastra se declanseaza uneori, in mod spontan, discutii aprinse pe teme foarte diferite. Ne-am propus sa-ti spunem si tie despre ce vorbim. Mai mult decat atat, te invitam sa dezbati impreuna cu noi subiectul lunii pe site-ul www.onemagazine.ro. Cea mai interesanta opinie va fi premiata cu o camera digitala compacta SAMSUNG F30.

Subiectul lunii: Se spune ca femeile nu se fac frumoase pentru barbati, ci pentru celelalte femei. Suntem mai sigure pe noi citind admiratia in ochii barbatilor sau invidia in ochii femeilor?
Exista competitie, rivalitate, intre femei?
 

Comentezi? Intra pe site si spune-ti parerea! Poti castiga o camera digitala compacta SAMSUNG F30. Mesajul tau trebuie sa ajunga la noi inainte de data de 10 a fiecarei luni si sa fie insotit de datele tale de contact.

Textul castigator al lunii iunie:

Psihofericire - Camera video Samsung MX20

"Noi doi am fost prieteni, cei mai buni prieteni, de cand eram in liceu si pana cand terminasem masteratele fiecare, la aproape 30 de ani. Eram alaturi in majoritatea timpului; eu eram iubita prietenului lui, el, cu diferite prietene ale mele si ale lui, toate frumoase si istete. Toate aniversarile si revelioanele eram impreuna; am stiut fiecare de la celalalt cand am sarutat prima data, cand ne-am indragostit, cand am suferit, iar prietenul meu si prietena lui stiau ca eram deja frati in orice, atat de mult, incat daca ni se intampla ceva, nu puteam spune altcuiva mai intai. Nu exista gelozie in grupul nostru, pentru ca ne iubeam , in felul frumos si dezinvolt in care se apropie adolescentii. Dupa liceu, am plecat la facultate in Bucuresti si toata gasca a ramas acasa, inclusiv prietenul meu. Nu mi-a placut Bucurestiul, fara familie si prieteni era doar un loc de unde asteptam sa ma intorc acasa cu diploma. Dar peste un an, cand eu am renuntat la garsoniera unde statusem, cand imi caram ultimele bagaje, ne-am reintalnit: EL se transferase cu scoala in Bucuresti si, stranie coincidenta, urma sa stea in fosta mea garsoniera..Am redevenit iar cei mai buni prieteni, pentru restul facultatii. L-am cuplat cu toate fetele frumoase din facultatea mea, incantata ca eu sunt mana destinului, cu certitudinea ca la un moment dat, una din prietenele mele va fi sotia lui. Visam amandoi la frumusetea viitoarelor vacante in patru, la cum se vor intelege copiii nostri si cum vor fi si ei ca fratii. Cand am terminat facultatea, m-am intors acasa, m-am maritat cu prietenul meu, prietenul lui cel mai bun, si el a fost fericit pentru mine: cand am iesit din biserica, a plans si ne-a strans in brate si pe mine si pe sotul meu, emotionat si frumos ca un inger. Era langa el prietena lui, diafana si dulce, pe care am iubit-o din prima clipa doar pentru ca era a lui! Dupa cateva luni, lucrurile au inceput sa mearga prost cu sotul meu si am hotarat sa ne despartim pana nu ne afundam si mai tare in mocirla. Prietenul meu a devenit cel mai inversunat dusman al meu: era o mare dezamagire pentru el ca eu, prietena lui perfecta, cu o viata perfecta, divortam.

Ma dispretuia. Viata a curs mai departe. Eu imi deschisesem deja propriul cabinet in provincie; prietenul meu era in Bucuresti, cu un job de high life si, din cand in cand, ni se incrucisau drumurile: el mai venea acasa, la parinti, eu mergeam saptamanal la un master in Bucuresti. Dar lucrurile nu mai erau la fel. Ne indepartasem, pentru prima oara in 10 ani. Imi lipsea, dar uram faptul ca ma invinovatea, ca se racise. Intr-o zi, pe nepusa masa, a aflat ca tatal lui avea un cancer care ii invadase deja corpul si mai avea de trait o luna sau doua. Si-a luat concediu si a venit acasa, stand mai mereu cu el in spital. Ne-am apropiat din nou ca si cand nu trecuse o zi si, pentru ca eu aveam cabinetul langa spital, ne vedeam zilnic. Nu il puteam ajuta cu nimic. El asista devastat cum tatal lui moare putin cate putin, dar macar ii eram alaturi. Cand a murit, am fost acolo si a plans in voie in bratele mele. M-a durut suferinta lui ca si cand as fi avut o gaura in suflet. Luna in care a fost acasa ne-a dus pe un nivel superior de apropiere. Inca sufeream dupa divortul meu, el era in doliu, dar aveam slujbe grozave, cu provocari spectaculoase, si asta ne tinea in priza continuu. Era un amestec de cald si rece. Ne intalneam din ce in ce mai des si, la un moment dat, am remarcat ca nu mai venea in oras cu prietena.

Vorbeam la telefon ore intregi, eram aproape legati, iar la un moment dat cand ne plimbam prin Cismigiu si vantul ii zburlise parul, am realizat inspaimantata ca sunt indragostita de el. Am plecat ingrozitor de rusinata acasa, am urlat de furie si dezgust cand am ramas singura, si m-am inchis in casa. Am vorbit o vreme doar la telefon, am plecat in provincie, el ramanand in Bucuresti, si am simtit ca l-am pierdut a doua oara, definitiv, pentru ca ma indragostisem. Tocmai acum, cand il regasisem si imi era atat de bine. Au trecut cateva luni, si vorbeam doar la telefon, si mi-era cumplit de rusine ca nu reuseam sa mi-l scot din cap si din suflet tocmai pe el, din toata lumea asta mare , fratele meu, prietenul cel mai bun al sotului meu. Asteptam sa imi treaca, asteptam sa ma sune, asteptam sa il uit dar asteptam sa il vad. Imi lipsea si ma durea acum toata asteptarea din acesti ani in care avusesem ochii inchisi, si nici nu stiam cand incepusem sa-l iubesc. Dar dupa un timp am inceput sa ma obisnuiesc cu starea asta de rau, si viata a continuat mai departe. A venit in oras peste un timp,de Paste, m-a sunat si devenisem suficient de puternica sa pot sa il vad.Eram deja hotarata sa refac ceea ce stricasem, prietenia noastra, care imi parea si mai importanta acum. Era la fel de linistit si surazator ca totdeauna, m-a luat in brate si intr-un carusel de senzatii si emotii, mi-a spus ca ma iubeste dintotdeauna, si ca ii pare rau de un singur lucru: ca i-a luat 14 ani sa isi dea seama de asta. A fost incredibil, stralucitor si inaltator cum doar visasem vreodata ca as putea sa simt, nu ne-am mai despartit niciodata, si acum dupa 5 ani, inca mi se umplu ochii de lacrimi cand ma gandesc la ziua aceea. Restul sunt doar detalii: in cateva luni s-a transferat acasa, ne-am luat casa, ne-am casatorit si ne-am adunat familiile pe langa noi. Suntem nedespartiti iar casa noastra a devenit un loc in care se rade mereu, si cel mai important lucru, fetita noastra de 3 ani tot intreaba cum de e mami mereu vesela:pentru ca el ma iubeste.Ca-n prima zi. Acum va las pe voi sa judecati...in locul meu n-ati crede in prietenie? "