Ilustrata din Maldive

De ce povestea se termina odata cu nunta? De ce nimeni nu ne spune ce se intampla dupa happy-end?

V-ati intrebat vreodata de ce povestile se termina invariabil, lapidar si expeditiv cu "...si au facut o nunta mare, la care au poftit pe toti curtenii, si au trait fericiti pana la adanci batraneti, iar daca n-au murit, mai traiesc si astazi..."? De ce, dupa ce printul a strabatut noua mari si noua tari, s-a luptat cu balaurul, a infruntat viscolul, gerul si rautatea oamenilor pentru a obtine mana alesei inimii lui si, in cazuri fericite, jumatate din imparatie, nu mai stim nimic despre viata de zi cu zi a cuplului nou format? De ce, dupa ce printesa a rupt noua perechi de conduri dansand pana in zori, i-a furnizat potiuni fermecate care sa-l fereasca de pericole si a sarutat drept in bot broscoiul raios, rupand vraja neagra, povestitorul anonim nu ne mai spune nimic despre bucuriile si dezamagirile ei de printesa maritata?

Pai, probabil pentru ca sa nu ia pai¬nea de la gura unor scriitori precum Huxley sau D.H. Lawrence, a consilierilor matrimoniali si a psihologilor.
Ce sfaturi ar mai da "revistele pentru femei" despre bai parfumate, lenjerie sexy, cine romantice si alte asemenea pentru prezervarea cuplului in parametri optimi? Cu alte cuvinte, o gramada de categorii profesionale ar ramane muritoare de foame.

Mi s-a cerut sa scriu pentru numarul din februarie al revistei The ONE nici mai mult nici mai putin decat o poveste de dragoste, ba chiar un "love story" cu ocazia zilei Valentinilor (sau voi cum traduceti?). Nu am de gand sa ma lansez aici intr-o critica acerba a importului de sarbatori de acest gen de peste ocean, in principal deoarece sarbatoarea in sine e un lucru bun. E o zi in care incercam sa fim mai frumosi si mai buni, ne imbracam ingrijit, scoatem de la naftalina lenjeria de corp La Perla care a produs efectul scontat si la Craciunul si Revelionul trecut, oferim si primim flori si cadouri, nu ardem friptura sau, si mai si, e una dintre acele zile in care hotaram sa facem friptura si ne abtinem de la comentarii acide la adresa soacrelor. Comertul desantat si abuzul de inimioare pe care le regasesti pe unde vrei si nu vrei, de la oala de noapte la lumanarile parfumate, trecand prin forma tortului aniversar, nu fac subiectul acestui articol.

Pe de alta parte, nici nu as indrazni sa scriu o poveste de dragoste, deoarece, pentru cei care sunt indragostiti, povestea lor e unica si irepetabila, si nu as dori sa-i deziluzionez spunandu-le ca tot ceea ce traiesc, fac si rostesc in interiorul ei s-a mai trait, facut si spus cam in acelasi fel de nenumarate ori. Dar o poveste tot trebuie sa va istorisesc, iar ea suna cam asa:

In timp ce scriu aceste randuri, ma aflu pe una dintre cele mai frumoase plaje din lume, intr-o insulita de nici doi kilometri patrati, pierduta in Oceanul Indian, cu nisip alb si fin precum faina si ape chiar mai incredibil de albastre decat in reclamele agentiilor de turism. In mod evident, destinatia ideala pentru petrecerea lunii de miere.

In cautare de subiect pentru povestea mea, am aflat ca seara, pentru proaspetii casatoriti, pentru cei indragostiti sau pur si simplu pentru romanticii incurabili, se organizeaza cine in doi, la lumina lumanarilor, direct pe plaja. M-am instalat din timp pe un sezlong, cu un cocktail in mana, pentru a urmari preparativele si venirea inspiratiei. Multi maldivieni mici, cu pielea intunecata au inceput sa care mese, scaune, lampioane, tacamuri, farfurii, boluri uriase pline de flori exotice si sa le aranjeze pe limba de nisip fin ce se prelinge in ocean. In fata meselor, patru la numar, situate la o oarecare distanta una de cealalta (cam apropiate, daca ma intrebati pe mine) s-au adus vreascuri si legaturi mari de lemne care urmau sa se transforme intr-un minunat foc.

Totul era pregatit. Mesele frumos aranjate, presarate cu orhidee si discret luminate de candele isi asteptau romanticii ocupanti flancate de cate doi localnici infasurati in fustanele dungate, gata sa toarne in pahare si sa aduca minunate feluri exotice de bucate parfumate pe platouri uriase de lemn de tec. La un moment dat, am sesizat ceva care strica toata poezia ansamblului si pentru care, pe moment, nu am gasit explicatie. Scaunele (cate doua la fiecare masa), in loc sa fie orientate spre laguna, erau indreptate spre interiorul cu peisaj mai putin atragator al insulei.

Rand pe rand, perechile si-au ocupat cuminti locurile la mese. Nu erau neaparat frumosi, dar erau imbracati cu vesminte in culori vii, fetele aveau buzele umede si flori in par, iar baietii un aer visator si protector. Nici unii nu au incercat sa schimbe pozitia scaunelor si explicatia a venit imediat sub forma unui fotograf care a inceput sa-si instaleze, pe rand, trepiedul si lampile in fata fiecarei mese, in asa fel incat sa imortalizeze fericitul cuplu pe fundalul lagunei albastre si a apusului neverosimil. Nici dupa ce fotograful si-a terminat treaba, perechile de indragostit din povestea noastra nu si-au rasucit scaunele spre ocean. Banuiesc ca se vor intoarce la casele lor, vor inrama frumos fotografia si o vor instala strategic in camera de zi, spre vesnica aducere aminte a romanticei vacante in Maldive si, nu in ultimul rand, spre a fi aratata pritenilor, cunoscutilor si, mai tarziu, copiilor si nepotilor.

Cat despre mine, pot sa va spun ca, de pe sezlongul meu orientat cu fata spre mare am vazut unul dintre cele mai romantice apusuri de soare din cate tin minte, dar nu am cum sa va demonstrez aceasta pentru ca imi lipseste dovada. FOTOGRAFIA.