Poveste fara de poveste

E duminica dupa-amiaza. E chiar frumos afara, dar dintre noi toti, doar fiu-meu e in parc, cu bunica lui. Noi, parintii, am ramas acasa. Odata si odata trebuia sa facem si asta. Sa reorganizam putin dressing-ul. Cu doua cutii deasupra capului, cocotat pe-o scara, incerc sa imi aduc aminte unde mi-am lasat telefonul, pentru ca-l aud sunand de zor. Cobor, il gasesc in cele din urma si raspund. E Andreea. Intra direct in subiect si ma roaga sa scriu o poveste de dragoste pentru The One. Cinci mii de semne, saptamana viitoare as avea nevoie de ea, imi spune. Cum as putea s-o refuz? Ne cunoastem, vorba cantecului, parca de o viata-ntreaga si, mai nou, The One a devenit si partener ApropoTV. Deci, raspund pe loc. Scriu.

Incepe o noua saptamana conform traditiei. Fiu-meu da desteptarea in casa, la ora 7. Patru ochi carpiti de somn incearca sa nimereasca butonul de la filtrul de cafea. Pana la urma il nimereste nevasta-mea. Eu tasnesc ca din pusca in dus. Sunt ceva mai grabit. Am o filmare matinala, inainte de sedinta de sumar. In drum spre birou ma omoara gandul. Cinci mii de semne intr-o poveste de dragoste. N-am scris in viata mea nici macar cinci sute de semne pe subiectul asta. E deja sapte seara, n-am apucat nici macar sa mananc, dar ma ambitionez sa dovedesc traficul nervos ca sa ajung in timp la BBDO. La ora zece si jumatate o sun deja pe nevasta-mea s-o anunt ca Board Meeting-ul Salvati Copiii s-a terminat cu bine si ca am apucat-o in sfarsit spre casa. Imi spune sa nu ma grabesc, oricum David a adormit deja. La doisprezece si jumatate ea cedeaza si cedez si eu, desi, cu teama, recunosc inca n-am nici cea mai mica idee despre ce poveste de dragoste sa scriu.

Am adunat deja cinci ore de montaj si cineva ma trage de maneca. Am promis ca eliberez Avid-ul la patru si jumatate si e deja sase. Asa se intampla cand lasi doua filmari fix pentru ziua in care ti-ai propus sa si montezi. Ma uit peste desfasuratorul de maine, o sa mai umblu putin la texte, pana una alta e mai bine sa nu uit de jingle-uri. Miercuri o sa fie o zi grea si daca n-apuc sa le termin azi, nu le mai termin deloc. La telefon e nevasta-mea, care ma intreaba daca ajung pana la opt. Ajung, caci stiu, trebuie sa-i facem baie “argintului viu” din casa. Nu stiu cum, dar iar s-a facut doisprezece noaptea. Deschid computerul si cu aceeasi gratie il inchid la loc. Ma asteptam. Pagina goala nu numai ca nu m-a inspirat, ba, mai rau, m-a blocat. De unde Doamne iarta-ma sa apuc acum o poveste de dragoste?

Miecuri la pranz se intampla exact ceea ce ma temeam. Ma suna cineva de la The One. Sunt gata cu textul? Evident ca nu sunt. Astazi oricum am o zi plina. E gala caritabila a lui Gica Popescu. Eu sunt gazda, am repetitii la pranz, pun niste voci dupa aia la studio si seara revin pentru eveniment. Se termina tarziu, asa ca sigur, nici astazi n-am cum sa va trimit textul. Dar stati linistiti, nu va faceti griji, maine sunt mult mai relaxat si cel tarziu la ora patru e pe mail, ii spun vocii ingaduitoare.

Ca niciodata, bantui de doua ore printre problemele de la birou in speranta ca, de undeva de sus, imi vine o idee. Ce-o fi asa de complicat? O poveste de dragoste in cinci mii de semne. Incep sa ma gandesc la dragostea pentru radio, la dragostea pentru jazz, la pasiunea cu care imi fac meseria. Prostii. Mai bine ma apuc de intro-urile si sumarele pentru emisiune. Caci altfel, iar ma apuca unu noaptea. Nu m-a apucat unu, m-a apucat doar miezul noptii si, cocosat de somn, sper sa nu ma injure nimeni cu voce tare. Nici astazi n-am reusit sa scriu nimic pentru The One.

Vineri, imediat dupa ce termin filmarile, gasesc un missed call. E Nico. A intrat in panica. Incerc s-o linistesc. Ii spun ca a intervenit ceva si nici macar n-o mint. Maine am o conferinta de vanzari cu un client mai mult decat celebru, acum fug la o intalnire cu el, dar nu stau mai mult de o ora. Ma intorc la birou, termin cu montajul cel tarziu la 7 seara, dupa care, pana la douasprezece cand ma astept sa primesc ultima varianta de desfasurator, am tot timpul din lume. Ce poate fi asa complicat la o poveste de dragoste in cinci mii de semne? E deja unu si jumatate, am inchis in sfarsit desfasuratorul cu tot cu pachetul audio aferent. Pot sa toarne si ulei incins pe mine. La ora asta nu mai am putere nici macar sa-mi propun, dar sa mai si scriu pentru The One.

Sunt convins ca e deja deranj mare, dar n-am ce face. Pana seara sunt prins in conferinta de vanzari. Nu pot sa vorbesc la telefon, nu pot sa ma gandesc la nimic altceva. Dar, sigur, dupa ajung acasa si ma joc putin cu fiu-meu, el o sa cada lat de oboseala, iar eu o sa ma asez in sfarsit la laptop si, nici nu-mi fac iluzii, o idee stralucita o sa ma salveze. Povestea de dragoste o sa ajunga, ceva mai greu, dar o sa ajunga la timp. M-am intins pe jos, rapus de David mai odihnit ca niciodata. Il preia nevasta-mea si eu adorm in fata lui Peter Gabriel (iarta-ma, boierule!), desi volumul e impresionant si subwoofer-ul la un metru si jumatate in fata mea.

Ma uit ca au trecut deja patruzeci de minute dupa miezul noptii. Deci nu mai e duminica, e chiar luni. Mi-aduc aminte de Dan Perjovschi. Si pe el l-au rugat sa scrie un comentariu la reeditarea cartii Manifestul Partidului Comunist. L-a plimbat prin sacosa o luna de zile si pana la urma a scris asa. “Ca sa scriu despre el trebuie sa-l citesc, si nu-mi vine...” Eu cred ca am alta problema. Cand e vorba de povesti de dragoste, oamenii sunt de doua feluri. Cei care stiu sa le scrie si cei care stiu sa le traiasca. Fara parere de rau, cred ca fac parte din cea de-a doua categorie.