O viata bine traita

Am vorbit cu maestrul Beligan despre viitoarea sa carte si ne-am intors in timp, in zilele copilariei sale, in perioada de maxima incarcatura culturala a Iasului, in anii studentiei sub indrumarea Doamnei Bulandra, inBucurestiul fascinant in care Teatrul era o lume aparte; apoi am revenit in perioada actuala, cand graba strica treaba. Unul dintre cei mai culti si mai talentati actori ai nostri ne-a marturisit ca pasiunea si munca stau la baza lucrului bine facut si ca iubirea este secretul longevitatii.

Ne-am aflat in preajma lui Radu Beligan cu putina vreme inainte ca maestrul sa implineasca 89 de ani. Cu un optimism contagios si cu eternul sau aer seniorial, Maestrul a rememorat cateva dintre momentele mai putin cunoscute ale biografiei sale artistice si ne-a dezvaluit cateva dintre proiectele sale. Ne-am amintit, cu acest prilej, ca, printr-un decret al Ministerului Afacerilor Culturale al Frantei, semnat de André Malraux, Radu Beligan a fost numit membru in Consiliul Superior al Teatrului Natiunilor, dar si ca, in decursul vremii, a interpretat peste 80 de roluri pe scena si a jucat in 30 de filme.
In lunile din urma, un rol de mica amploare, speram, a fost acela de pacient, din cauza unei pasagere probleme de sanatate. Insa Maestrul Beligan n-a gasit aceasta partitura complet neplacuta, pentru ca i-a oferit ragazul sa-si traga sufletul si sa lucreze la viitoarea lui carte.

The ONE: Cand ati simtit ca teatrul este ceea ce va doriti sa faceti toata viata?
Radu Beligan: La mine n-a fost vocatie, a fost intoxicatie. Tatal meu a fost actor, putina vreme, la Iasi, dar era un personaj deosebit. La 14 ani si-a luat colegii de gimnaziu si a facut o trupa cu care a colindat Moldova – imaginati-va! – cu un act din “Hamlet” si o adaptare a lui dupa "Sarmanul Dionis". A facut Conservatorul, a intrat la Iasi si, intr-o buna zi, i-a venit nastrusnica idee sa-i ceara directorului, care nu era altcineva decat Mihail Sadoveanu, sa-i ceara, asadar, sa fie dublura la Hamlet, rol pe care-l juca insusi profesorul lui. Acestuia i s-a parut asa de stupefianta cererea tatalui meu, incat a luat calimara cu cerneala si a aruncat-o in tata, stricandu-i unicul costum. Si atunci, el m-a delegat pe mine sa razbun toate visurile lui retezate.

The ONE: Ce anume v-a deschis apetitul pentru cultura?
R.B.: Cred ca atmosfera Iasiului, unde am facut liceul-internat, de la clasa I pana intr-a VIII-a. In Iasi exista in momentul acela un teatru de calitate, cu mari actori – C. Ramadan, Costache Antoniu, Miluta Gheorghiu–, cu regizori ca Ion Sava, scenografi ca Theodor Kiriacoff... A fost o epoca superba.

The ONE: Ati fost studentul doamnei Bulandra. Ce a insemnat acest lucru pentru cariera dvs.?
R.B.: Am prins-o pe doamna Bulandra in ultimul ei an de profesorat. Era foarte sensibila si dornica sa lase in urma ei cativa studenti mai de valoare. Țin minte ca, la admitere, a fost un esec total. Am picat. Si atunci i-am scris o scrisoare patetica, cum ca teatrul e viata mea si nu stiu ce-am sa fac fara teatru... Probabil ca a fost impresionata si l-a rugat pe Ion Nona Ottescu, rector pe vremea aceea, sa ma admita ca prezenta provizorie in clasa ei, iar pana la sfarsitul primului semestru sa decida daca pot sau nu sa raman in scoala. In ziua verdictului, sala era plina de elevi si ea era ca o imparateasa bizantina. Am spus o poezie superba, de Esenin, "Scrisoare mamei". Cand am terminat, s-a facut o liniste care mie mi s-a parut o eternitate. Dupa care s-a auzit glasul doamnei Bulandra: "Dumneata, daca ai sa fii serios, ai sa faci cariera." Sa auzi asa ceva de la un om de competenta si calitatea doamnei Bulandra putea sa te faca sa-ti pierzi mintile. Eu n-am innebunit, am fost serios si m-am tinut de treaba.

The ONE: Ce amintiri aveti despre Victor Ion Popa si teatrul "Munca si voie buna", care a devenit apoi "Munca si lumina"?
R.B.: Intalnirea cu Victor Ion Popa a fost capitala pentru mine. Pentru ca, in acel an de Conservator, am studiat numai drama si tragedie. “Hamlet”, “Gandul” lui Leonid Andreev, piese grele... Si am dat un examen, stiti cum era fosta sala a Teatrului National – o bijuterie, rupeai o foaie de tigara, la etajul 3, si se auzea pana in hol. In sala aia, noi am facut o piesa in care eu il jucam pe regele Ludovic al XI-lea. In ziua premergatoare spectacolului, a venit sa ne machieze Pepi Mahauer, primul machior de geniu de la noi. Cand m-am uitat in oglinda, mi-am dat seama pentru prima data ca asta e rolul pe care trebuie sa-l joc eu, nu cel pe care-l faceam. Si am inceput sa schimb totul pe scena, parca innebunisem, chiar ma simteam Ludovic al XI-lea. Si doamna Bulandra zice: "Ai innebunit, Beligane, esti inconstient", si a aruncat cu poseta dupa mine. Zic: "Doamna, iertati-ma, adineauri m-a machiat domnul Pepi si am avut revelatia rolului..." In final, a inteles. Si, ca dovada ca i-a placut, e ca Nicu Carandino, care asistase la scena asta, i-a spus a doua zi lui Victor Ion Popa: "Am vazut aseara un baiat care poarta in ranita bastonul de maresal". Popa m-a angajat si asa am putut sa lucrez cu un mare mare om de teatru. Despre el am scris mult si in cartea mea.

The ONE: La un moment dat spuneati ca graba de a te impune nu este productiva. Credeti ca asta se intampla azi cu tinerii care vor sa faca teatru?
RB: Categoric, acum apar vedete pe banda rulanta. Sigur, cu alte mijloace, care dupa mine nu sunt mijloace serioase, ci superficiale; nu se mai lucreaza in meseria asta in profunzime si cu seriozitate. Totul se face la repezeala, pe fuga.

The ONE: Cum e astazi scoala romaneasca de teatru, UNATC-ul, fata de scoala pe care ati facut-o dvs.?
RB: S-au schimbat multe, in special in privinta moravurilor. Pai noi, tinerii, stateam langa arlechin si-i pandeam pe marii artisti. Ii urmaream seara de seara: cum a spus Baltateanu replica aceea, ce intonatie a dat doamna Buzescu scenei acesteia... Azi mai are cineva preocuparea asta? La acele conferinte ale Teatrului National pe care le face Caramitru, si care sunt foarte instructive, am povestit lucruri de o importanta vitala pentru tineri. Sala era absolut plina, dar nici un tanar.

The ONE: De ce credeti ca se intampla asta? Cred tinerii ca sunt deja instruiti?
R.B.: Pai daca aceste, cum se cheama, masuratori, sondaje, pe care le fac ei, sunt niste prostii. De exemplu, domnul Tatulici a facut un top al celor mai cunoscute personalitati, si eu sunt pe locul 364.

The ONE: Si cine e inaintea dvs?
R.B.: Niste tineri pe care eu nu-I cunosc. Am auzit de nu stiu ce nume din serialele astea nenorocite. Si Victoria Beckham.

The ONE: Stiu ca iubiti mult poezia. Ati si scris poezie.
R.B.: Pai, ma pomeneste si Calinescu in “Istoria…” lui. Dar eu am distrus poeziile, nu le mai recunosc... Nu spun ca erau proaste, dar... nu ma reprezentau.

The ONE: Cum a fost trecerea de la teatrul privat la cel public?
R.B.: Sigur ca teatrul privat in perioada aceea avea o mare putere pentru ca marii actori, in afara de cei care erau la National, aveau companiile lor: Compania Bulandra, Maximilian Storin, Maria Ventura.

The ONE: A existat si o companie Radu Beligan...
R.B.: A fost si aia... la inghesuiala. Dar, pe atunci, economia Romaniei era intr-un punct maxim de dezvoltare. Cred ca anii '38 au reprezentat punctul de varf al bunastarii in Romania. Totul mergea bine. Inchipuieste-ti dumneata ca un elev care termina scoala avea leafa 4.000 de lei pe luna, iar la Herdan, unde era primul "impinge tava" din Bucuresti, unde se afla acum Teatrul Tandarica, luai cu sapte lei o masa copioasa!

The ONE: Pe 23 august 1944 jucati "Steaua fara nume", intr-o perioada in care evreii nu erau foarte bine vazuti. Stiati atunci ca piesa a fost scrisa de Mihail Sebastian?
R.B.: Eu personal n-am stiut. A fost un complot foarte bine ascuns – si bine au facut. Ca poate eu scapam vreo vorba, nu pot sa jur... Prea eram entuziasmat. Bineinteles ca dupa 23 august s-a aflat totul imediat. Si asta e o poveste frumoasa si lunga.

The ONE: In 1960, ati luat Premiul Natiunilor Unite la Paris, jucand Eugène Ionesco in sala Sarah Bernhardt din Paris, cu autorul in sala.
R.B.: E un moment care nu se poate uita, aproape ca nu-ti mai vine sa crezi astazi. Noroc ca am documente si chiar in cartea asta am introdus multe marturii, autografele lui Ionesco cu declaratii de recunostinta, de dragoste. El socotea ca spectacolul nostru e cel mai bun din cate s-au jucat pe lume. Si l-a jucat si Laurence Olivier in Anglia, dar el a preferat versiunea noastra.

The ONE: Ionescu v-a invitat la el acasa, din cate stiu.
R.B.: Da. Avea un apartament foarte placut, nu era foarte mare. Am stat putin, dupa care el m-a dus la hotel, in plimbare, pe malurile Senei. Se facuse 3-4 dimineata si imi aduc aminte ca privea spre un bistro, Au thermomètre – "Ia uite, ma, asta parca s-a inspirat din Caragiale. Numai Nenea Iancu putea sa-i spuna unei carciumi La termometru." Ionescu era foarte influentat de Caragiale. Il socotea le plus grand génie que j'ai connu.

The ONE: Unii actori va spun "maestre", altii va considera un adevarat tata. Povesteau cum "i-a scos tata in lume" si erau foarte fericiti ca puteati sa duceti teatrul romanesc peste tot.
R.B.: Am sa va spun care mi se pare ca e lucrul cel mai important pe care l-am facut in viata. In perioada Razboiului Rece, existau cateva societati internationale care cooperau totusi cu noi. De exemplu, Institutul International al Teatrelor de la Paris. Ei bine, eu fiind promovat de acest institut, am muncit cu ardoare si cu dorinta, cu toata carisma de care eram in stare, ca sa impun teatrul nostru in lume, sa afle lumea despre el. Si asta mi-a atras o simpatie enorma. Ca dovada ca, intr-o vreme cand Romania era mai anonima decat Albania, eu am fost ales in fruntea teatrelor mondiale.

The ONE: V-ati inteles cu unii regizori mai bine decat cu altii?
R.B.: In general, am colaborat foarte bine cu ei. Nu pot sa spun ca regizorii ne impuneau anumite lucruri, era o conlucrare cu adevarat creatoare. Fiecare avea o idee, ne adunam, alegeam cea mai buna solutie... Era si timp pentru asa ceva. Acum, timpul e lucrul cel mai scump, nu mai este timp...

The ONE: Spuneati ca cea mai grea boala e infirmitatea inimii. Iubirea este cea care v-a tinut in viata, este ea secretul longevitatii dvs?
R.B.: E singurul motor al vietii. Iubirea este secretul biblic al longevitatii. Cum spunea Antigona... Antigona vine pe scena, paseste calm, si, cu o voce blanda, dar hotarata, spune celebra replica “Am venit pe lume sa aduc iubire, nu ura!" In aceasta mica fraza incap toate dramele noastre, pentru ca in tara asta n-a existat niciodata sentimentul urii. Este un sentiment strain poporului roman.

The ONE: Ati avut o intalnire cu Gigi Becali, care a fost extrem de comentata la momentul respectiv. Cum de v-ati intalnit cu el?
R.B.: Eram curios sa aflu prin ce mijloace si-a castigat extraordinara popularitate. Si cum a reusit atat de repede.

The ONE: Si care e concluzia?
R.B.: Mi-am dat seama ca e un om extrem de generos, insa cred ca trebuie sa fie undeva o fisura in caracterul lui, pentru ca altfel nu s-ar intampla decalaje din astea de atitudine. Nu stiu. Dar nu e un om de ignorat pentru societate. E un om pozitiv.

The ONE: Pana la urma, ce conteaza in viata, care este cel mai important lucru, ce trebuie un om sa traiasca neaparat?
R.B.: Eu zic asa: ca sa poti trai viata de astazi fara dezgust, exista o posibilitate. Si anume sa te uiti catre oamenii care, prin frumusetea pe care o creeaza, pornind de la haos, ne fac pe noi fericiti. Cartile pe care le scriu, picturile pe care le realizeaza, muzica pe care o compun, viata pe care o traiesc. Dupa mine, opera de arta cea mai frumoasa este o viata bine traita. As zice chiar ca e opera de arta prin excelenta. De fapt, nu conteaza cati ani ai trait, conteaza cata viata ai pus in acesti ani.

The ONE: Cat de importanta e familia?
R.B.: Nu stiu. Tu esti fericita. Si eu la fel. M-a indrumat Dumnezeu bine. Cine mai face azi patru copii? Nimeni. Dar uite ca eu ii am aici si ei sunt cei care imi dau aceasta putere de a nu capitula.

Nu joci si castigi
“In anii studentiei mele, exista, langa Capsa, o agentie de loterie. Aici s-a desfasurat o patanie care a uimit si a amuzat o tara intreaga. Tragerile loteriei aveau loc in fiecare luna. A doua zi, cand se anuntau oficial castigurile, o batranica, modest imbracata, sfioasa si fragila, intra in agentie si intreaba respectuos: "Ia vedeti, maica, eu am castigat?!" "Dati-mi biletul!" Ce bilet?" "Biletul de loterie." "Dar n-am nici un bilet." "Pai cum vrei mata sa castigi?" "Trebuie intai sa cumperi bilet." "Cu ce sa cumpar, mama, ca eu sunt femeie sarmana. Ma gandeam ca poate am noroc si castig si eu ceva." "Pai cum sa castigi, femeia lui Dumnezeu, fara bilet?!" "Eh, maica, daca e sa ai noroc, castigi si fara bilet." Obstinatia batranei, care venea cu regularitate dupa fiecare tragere sa se intereseze de soarta ei, i-a impresionat pe functionarii agentiei si, la propunerea unuia dintre ei, au cotizat cu totii si i-au cumparat un bilet. Si, asa cum se intampla in basme, la prima tragere biletul babei a castigat lozul cel mare. Va puteti imagina efectul acestei bombe: directorul agentiei in persoana a venit special sa asiste la vizita obisnuita a "clientei", care, sfidand logica, a asteptat miracolul. "Ia vedeti, maica, am castigat?" "Da, mamaie, ai castigat, ai castigat lozul cel mare, esti milionara!" "D'apoi vezi, maica, nu v-am spus eu, cand e sa ai noroc, castigi si fara bilet." (Extras din editia a doua a “Notelor de insomniac”)

“N-am timp de stat in spital”
“Nu m-am speriat de nevoia de a sta in spital, ba chiar am fost bucuros ca, in tot timpul asta, am putut sa citesc mult si sa fac unele lucruri pe care, in mod normal, nu le puteam face daca eram liber. Am nimerit in multe spitale de-a lungul vietii mele lungi, prin toata lumea. Si pe la Paris am stat vreo zece zile, dar intotdeauna am stiut ca e o treaba pasagera. Trebuia sa termin repede, pentru ca aveam multe lucruri de facut. Imi amintesc de o povestire, nu stiu cine mi-a spus-o, mi se pare ca Baranga: se facea ca Iorga trecea prin fata Palatului Regal impreuna cu un student de-al lui. Palatul Regal era atunci in reconstructie si o bucata mare de zid a cazut in capul unui tigan care mergea la un pas in urma lui Iorga. Si l-a facut praf. Studentul zice: "Domnule profesor, va dati seama, o secunda mai aveam si cadea pe dvs." "Nu se putea, draga", zice Iorga, "eu am de scris istoria romanilor!"