Marina Sturdza - Destinul unei femei puternice: Caritate, Jurnalism, Moda

Cred ca nu am mai cunoscut pana acum o femeie atat de puternica si, in acelasi timp, atat de delicata. Marina Sturdza se trage din fanarioti si domnii Moldovei si poate ca acest melanj genetic o face atat de speciala. Poate ca de la stramosi i se trage determinarea de a duce la capat fiecare lucru, oricat de greu ar fi, grija pentru binele altora si simtul deosebit pentru estetic. A crescut in Canada, primind educatia Lumii Noi, dar s-a intors pe vechiul continent cu afaceri si din dragoste pentru locurile de aici. Viata sa este o continua calatorie, cu statii minunate, unde o asteapta multi prieteni. Fie ca ajunge la New York, Toronto, Paris, Geneva, Londra sau Bucuresti, peste tot are cate un mic univers din care isi trage puterea.

Din CV-ul dumneavoastra rezulta ca nu exista vreo meserie pe care sa va fi dorit s-o faceti si pe care sa n-o fi practicat. E impresionant. Care a fost primul dumneavoastra job?
E adevarat ca am acumulat mai multe experiente. Dar, cu toate ca parcursul meu a fost cam neortodox, a avut logica sa, un lucru a dus la altul si experientele anterioare le-au sprijinit intotdeauna pe cele noi. Sunt jurnalista de formatie, dar primul job, pe care l-am avut inainte sa fiu calificata in aceasta meserie, a fost la Royal Ontario Museum, unde am detinut un rol interesant in Departamentul textilelor si costumelor. Sarcina mea era sa cataloghez tot ceea ce se afla in colectie, de la pantofii populatiilor copte pana la tutuurile Annei Pavlova; a fost minunat, pentru ca am invatat o sumedenie de lucruri despre evolutia modei de-a lungul secolelor.

Si asta a dus la postul de jurnalist de moda?
Nu direct. Terminasem scoala foarte devreme, aveam 15 ani si am luat postul la muzeu. Apoi m-am razgandit in privinta facultatii: voiam sa fac diplomatie, dar m-am dus la Belle Arte. Am devenit jurnalista specializata in design, moda, arhitectura, adica toate domeniile incluse in ceea ce se cheama lifestyle. In timp, am ajuns sa am relatii foarte apropiate cu diversi creatori, Giorgio Armani, Karl Lagerfeld, Ralph Lauren… cu care am lucrat foarte mult in anii '70-'80. Aveam o situatie speciala, pentru ca eram in Canada, dar vorbeam mai multe limbi straine, puteam sa fac interviuri pentru reviste si televiziune… totul a crescut exponential. Apoi am trecut la consultanta in domeniile acestea, asa incat la un moment dat am ajuns sa lucrez la New York, pentru Oscar de la Renta, ca vicepresedinte pentru dezvoltare. Era un post global, aveam legaturi pe toate continentele. Dar, oricat imi placea moda din afara, ca jurnalist, am descoperit ca din interior nu e chiar atat de frumoasa. Sunt oameni talentați, dar foarte nesiguri.

Cum v-ati despartit de acest domeniu?
Aveam niste prieteni la ONU, care imi tot spuneau ca am experienta si ca ar fi bine sa depun o aplicatie. Am depus-o, si uite-asa am plecat de la New York la Geneva, pe un post global la UNICEF. Ma ocupam de toate produsele care se vindeau in beneficiul UNICEF si aduceau pe-atunci vreo 200 de milioane de dolari, adica 20% din bugetul anual. Colaboram cu artisti si muzee din toata lumea, care ne dadeau drepturile pentru imaginile care apareau pe cartile postale pe care le vindeam peste tot. ONU este o organizatie cu greutate, dar era o masinarie foarte inceata. In 1997 am decis sa plec de-acolo si cam tot atunci International Herald Tribune (IHT) planificase un mare eveniment in Romania, un summit de investitii. Era un moment euforic, toata lumea isi imagina ca lucrurile se vor schimba aici foarte repede. Ei bine, IHT a pus un anunt pe care mi l-au trimis vreo 10 prieteni si cunostinte, fiecare spunand "e tara ta, sunt competentele tale, ai experienta in organizarea de evenimente internationale, trebuie s-o faci". Am trimis o scrisoare si doua saptamani mai tarziu eram in drum spre Romania, unde nu mai fusesem de la 3-4 ani. Ma intorceam in tara mea dupa vreo cinci decenii. Am continuat sa lucrez cu IHT, organizand evenimente pentru a atrage investitii in Romania.

Si cum ati gasit Romania, dupa jumatate de secol?
Cand am plecat, clandestin, tatal meu si bunicii au ramas in tara, mama si tatal meu vitreg au plecat pe alt drum, iar cand am ajuns in Elvetia, ei disparusera. Familia care a avut grija de mine acolo a decis dupa o perioada ca trebuie sa ma intorc in tara, la bunica. Am facut cale intoarsa, tot clandestin. Dupa un timp, mama si tatal meu vitreg au ajuns in Elvetia si am plecat din nou, bunica m-a pus in tren la granita, singura. Am stat in Elvetia, apoi o scurta perioada in Italia, Franta si in sfarsit am ajuns in Canada, unde am copilarit. Eu cred in destin. Nu mi-am inchipuit vreodata ca o sa ma pot intoarce.

Cum a fost reintalnirea cu rudele?
Imi imaginam ca o sa fie greu sa reiau relatiile. Am intrat in conversatii ca si cum le intrerupsesem alaltaieri. Verii mei, pe care nu-i vazusem atat timp…Cei care au ramas aici cred ca si-au imaginat ca refugiatii au trait mult mai bine. Dar nu e asa, ne era teama tot timpul pentru ei, ca le-am putea face rau comunicand. A fost o experienta inedita si deloc usoara sa iei totul de la zero, fara un ban, fara o legatura… sa iti recladesti viata din nimic.

Au ramas multe rude aici?
Eu din partea maica-mii sunt Sutu, tatal meu era Sturdza, iar tatal vitreg se numea Bragadiru. Deci am o familie extinsa. In toti cei 50 de ani petrecuti departe, aproape nimeni nu a stiut, in locurile unde am lucrat, ca eu eram printesa. Mi s-a parut un accident istoric frumos, un privilegiu, dar si o obligatie.

Ati urmat calea bunicii dumneavoastra, Irina Sturdza, care a fost presedinta Crucii Rosii.
Nu doar a ei. Nasa mea, printesa Ileana, a lucrat mult pe front in timpul razboiului alaturi de cealalta bunica a mea, Nadejda Sutu. Eu am fost botezata de printesa Ileana, la Bran. Cand au venit comunistii, bunica mea Irina a fost inchisa, impreuna cu doi veri de-ai mei si sotia unuia dintre ei. Iar printesa Ileana s-a straduit mult timp sa ii scoata de dupa gratii. Apoi a fost exilata si ea, in cele din urma a ajuns in Statele Unite, unde a infiintat o manastire ortodoxa. Ne-am mai vazut pana prin anii '90, cand s-a stins.

In ultima vreme v-ati implicat in actiuni caritabile.
Dupa revenire, am inceput sa scriu articole economice si politice, dar si sa lucrez in caritate, in domeniile protectiei copilului si ingrijirii paliative, precum Casa Sperantei de la Brasov, un concept remarcabil, pe care l-am extins acum si in Serbia si in alte tari. Aici nu exista nicio solutie pentru cineva cu o afectiune cronica sau pentru un copil cu o boala in faza terminala. Esti trimis acasa, nu ai un sprijin psihologic adecvat, deseori se distruge familia. Asa ca noi cel mai mult sprijinim oamenii acasa, iar pentru cei in stare mai grava avem acum si un spital la Brasov, unde merg destul de des.

Cum ati cunoscut-o pe Leslie Hawke? Ati avut un discurs foarte frumos la Balul de Caritate organizat de fundatia ei, Ovidiu Rom.
Acum 3 ani m-a rugat sa merg la Bacau sa tin un discurs in fata catorva clase de absolventi ai cursurilor sociale; a fost extraordinar. Leslie are talentul de a descoperi talente. Balul de Halloween initiat de ea a devenit locul unde se strang banii pentru tot anul; succesul dovedeste ca societatea civila se aduna ca sa sprijine ceva remarcabil. I-am trimis un bilet dupa bal, in care ii spuneam ca o fi ea o mare americanca, dar are un suflet cat toata Romania. Si uite, nu o cunosteam pe Loredana, dar este o mare profesionista, si-a pus tot sufletul in acest eveniment si am apreciat-o foarte mult.

Ce proiecte caritabile aveti in urmatorii ani?
Vom extinde in regiune proiectele-pilot din Romania si am acceptat un proiect care vizeaza mai multe tari. Eu am talentul de a forma echipe. Imi place sa rezolv probleme si sa identific oamenii care o pot face. Am un rol in strangerea de fonduri. Poate ca e o misiune cam paradiplomatica, dar iata ca, intr-un fel informal, am ajuns sa fac si asta. Intotdeauna am fost apolitica, mi-am urmat scopurile propuse - sa ajut copiii si sa imi ajut cat pot tara - si voi lucra cu fiecare guvern. Am vazut mai demult un documentar despre fizicianul Stephen Hawking care, dupa cum stiti, este extrem de bolnav. El a fost intrebat care este cuvantul pe care il detesta cel mai mult si a raspuns IMPOSIBIL… iar cel mai agreabil - POSIBIL. Mi s-a parut extraordinar. Asa ca si eu cred ca se vor face multe lucruri bune in viitor.

Cum percepeti mediul de afaceri de aici?
Politic e complicata Romania. Desi oamenii sunt talentati, e nevoie de timp pentru ca lucrurile sa evolueze. Mentalitatile trebuie schimbate. In 2003 am organizat cu Guvernul Romaniei, ONU si IHT un mare summit regional de investitii si am reunit 23 de prim-ministri si ministri de externe la Bucuresti. A fost un eveniment unic si a lansat niste initiative multilaterale in regiune. Eu sunt si presedinte executiv al Camerei de Comert Britanico-Romane si avem si aici niste proiecte importante. De curand, am inceput sa facem si pentru Moldova acelasi lucru…nu e inca momentul pentru o camera de comert, dar o asociatie bilaterala de sprijin pentru investitori si proiecte culturale va reusi sa miste multe lucruri.

Cum vi se pare presa de aici?
Vad multe rautati si o lipsa de criterii si de valori. Dar, la nivel cultural, Romania sta foarte bine. E sigur ca aderarea la UE a urnit multe lucruri. S-a schimbat, de exemplu, situatia copiilor. In cursa spre UE am fost obligati sa facem mult mai mult, mult mai repede. Fara incentive-ul asta nu ne miscam atat de repede. Si sunt oameni care au ajutat tara asta. Jonathan Scheele a fost unul dintre ei. Eu lucrez des si cu baroana Emma Nicholson si cred ca daca ei nu ar fi facut din Romania o prioritate, nu eram in UE acum.

Care este imaginea Romaniei in restul Europei?
S-au cam saturat de politica noastra, ar dori ca lucrurile sa se stabilizeze. Imaginea noastra s-a ameliorat foarte mult, datorita unor eforturi sustinute ale acestui guvern si ale celui anterior. Dar dureaza. Acestui popor ii trebuie demnitatea dinainte. Avem atuurile istorice, geostrategice. Suntem o democratie stabila intr-o zona conflictuala. Mai avem multe lucruri splendide care nu au fost stricate: satele sasesti trebuie protejate, la fel si Delta Dunarii, Bucovina, Maramuresul, orase vechi precum Sighisoara, Sinaia s.a..

Sa ne intoarcem la perioada in care ati fost jurnalist. Care a fost publicatia care v-a ramas in suflet?
La un moment dat scriam la vreo 8-9 reviste si jurnale. Mi-am dat seama ca libertatea mea de expresie era cruciala. Mi-am facut o societate prin care furnizam articole, dar nu cedam drepturile. Dar locul in care am avut cea mai frumoasa experienta ca jurnalist a fost The Globe and Mail, un ziar care respecta jurnalistii. Multi ani am tinut o rubrica, ei nu imi spuneau ce sa scriu. Doar de doua ori nu mi-a aparut articolul - o data alesesem subiectul care era si pe prima pagina si a doua oara materialul nu a ajuns la timp. Si mai era ceva, poate ca lucrul asta ar trebui invatat si de presa de aici: respectul pentru material, pentru persoanele cu care faceai interviul. Se facea diferenta intre reportaj si declaratie. Aici se contopesc… Si mai e si pornirea de a fi tendentios. Aici poti sa inventezi o stire si sa mergi foarte departe. Asta sper, ca in meseria pe care eu o iubesc sa fie standarde inalte si aici. Cand am fost jurnalista, era un principiu care se chema "Roosevelt's wheelchair". Roosevelt a fost paralizat si statea intr-un scaun cu rotile. Dar niciodata nu apareau in imagini picioarele lui paralizate sau scaunul cu rotile, aparea doar personajul, pentru ca era important ceea ce spunea el, nu starea in care se afla. Ori, aici, de multe ori, am vazut ca starea delicata a unor oameni este accentuata de presa. Chiar si o persoana publica are dreptul sa ii fie respectata viata privata.

Cum a fost perioada in care ati facut PR pentru Ritz-Carlton din Montréal?
Domeniul hotelier e absolut pasionant. Era o institutie deosebita, dar se invechise si trebuia renovata. Ne aflam in anii '70 si am luat-o de la zero. A fost extraordinar, pentru ca am folosit cunostintele mele de design si am participat la schimbarea interiorului, pentru a face noile uniforme, meniurile, tot. Ca si Athénée Palace Hilton, era un hotel istoric, cu o poveste lunga si colorata si trebuia sa il aducem in prezent, respectandu-i trecutul. Pe atunci eram director de moda si relatii externe pentru un grup foarte prestigios de pravalii, Holt Renfrew, eram asociati cu Neiman Marcus si Bergdorf Goodman, nume foarte cunoscute. Iar la Ritz-Carlton, care era chiar alaturi, ma ocupam de PR. Erau joburi exigente, dar Montréal este un oras extraordinar de simpatic, cu mult suflet si multa istorie. Era perioada in care se creasera mari turbulente politice in Quebec si sotul meu era redactor-sef la unul dintre ziarele locale, The Montréal Gazette urmaream evenimentele cu interes. Era pasionant dar si periculos, te trezeai in mijlocul noptii cu zgomotul unei bombe…

Ati cunoscut multi designeri de moda. Dar designeri de interior si arhitecti celebri?
Da, am cunoscut destul de multi, mai cu seama la Expo '67, un eveniment marcant in Canada. Unul dintre primele mele posturi ca jurnalist a fost la revista Canadian Interiors. Aveam ca sarcina sa merg timp de un an la Expo '67 inainte sa se deschida si sa fac un profil arhitectural pentru cladirile de acolo. Asa m-am trezit intr-o seara la cina alaturi de Malcolm Muggeridge, Norman Mailer, Buckminster Fuller, Moshe Safdie (care a construit celebrul Habitat, cu incaperi in forma de celule modulare) si altii. O destul de lunga perioada am fost si critic de arta. Pe urma a inceput un fenomen in care am fost foarte implicata: creatorii de moda au inceput sa creeze si spatii interioare. Am fost prezenta cand Ralph Lauren a inaugurat linia de mobilier, apoi am lucrat cu Armani si altii.

Cum ati gestionat viata personala, avand atat de multe joburi solicitante?
A fost totdeauna prioritara, dar adevarul este ca aceasta cere foarte mult efort. Am fost casatorita 19 ani. Cand aveam foarte mult de lucru, stateam seara la cina cu sotul meu, ne culcam, iar noaptea ma trezeam ca sa imi scriu articolele sau ca sa imi fac bagajele pentru vreo calatorie. E foarte greu pentru femeile care raman cu multe sarcini, e greu sa le faci bine pe toate. Iar copiii nu poti sa ii pui intr-un sertar pentru mai tarziu, au nevoi continue. De aia pretuiesc eu foarte mult prieteniile. Cer efort. De obicei, cel care se muta face efortul mai mare. Reversul medaliei este ca acum oriunde ma duc am prieteni, cate un mic univers. La Paris am pantofarul meu, curatatoria, locul de unde cumpar fructe, la fel la Bucuresti, la Londra, la New York. Deplasarile sunt mai putin obositoare, pentru ca ajung la mine acasa peste tot.

Dar despre care dintre aceste locuri spuneti cu toata inima ca este acasa?
Asta e o problema pe care o discut cu alti prieteni refugiati. Cred ca esti 95% la tine acasa peste tot, dar 100% e mai greu. Prietenii mei americani care s-au nascut acolo din parinti refugiati sunt americani, nu au niciun dubiu. Eu sunt romanca, dar am si pasaport canadian. Sotul meu ma intreba de ce nu spun pur si simplu ca sunt canadianca. Si ii raspundeam ca eu sunt si romanca. Cred ca te colorezi de-a lungul anilor cu multe influente. In zilele mele bune cred ca este un foarte mare privilegiu, in zilele mele proaste nu tin minte decat cei 5%, adica faptul ca nu apartin niciunui loc.

E ceva din toata cariera dumneavoastra ce ati face altfel?
Poate as avea mai multa intelepciune. Dar nu cred ca as schimba ceva. Am avut sansa sa aplic ce am invatat si de-a lungul anilor am avut privilegiul sa lucrez cu multa lume exceptionala. As prefera sa am mai multi ani inainte. Dar cred ca marele meu noroc a fost ca am profitat de experientele bune si rele si le-am pus intr-un intreg coerent.

Povestiti-mi despre modelele dumneavoastra de stil. O femeie sau un designer care v-au influentat stilul.
I-am admirat intotdeauna pe cei care si-au exprimat un stil personal. Prefer sa spuna cineva "asta seamana cu stilul Marinei", asa incat mereu mi-am facut combinatiile mele vestimentare. Am un ochi bun pentru culoare, asa ca sunt capabila sa imi iau ceva de la New York, altceva de la Paris si ceva de aici, pentru ca apoi sa le combin. Fiind atat de mult pe drumuri, mi-am construit un fel de uniforma. Pot sa imi iau acelasi model de pulover, dar in trei culori diferite. Am niste elemente de baza si multe accesorii. Cand lucram cu Oscar de la Renta si acestuia ii placea ce am combinat, vedeam mai tarziu niste influente intr-o colectie. Nu trebuie sa porti niciodata in mod exagerat ultima moda. In garderoba mea sunt pantaloni si pulovere, dar si haine pentru discursuri si aparitii oficiale. Stiti cum se spune, "you have to look the part". Am lucruri care au 20 de ani, sunt vechi passepartout-uri care nu se schimba.

Ce trebuie sa faca o femeie ocupata ca sa ramana atragatoare?
Cred ca trebuie sa fie disciplinata, sa isi faca o datorie din a fi bine ingrijita, in forma. Cand stii ca esti bine pieptanata si imbracata frumos, ai incredere in tine si poti sa te concentrezi pe lucrurile importante. Am scris mult despre asta. Cred ca sunt doua posibile greseli: cand incerci sa fii un erzat de barbat in business si cand ai un exces de feminitate. Trebuie sa gasesti uniforma potrivita, o cale sobra si discreta pentru a-ti exprima personalitatea. Trebuie sa separi ce e business si ce e domeniu personal. La un eveniment de business nu m-as imbraca provocator, as pastra tinuta pentru un moment intim si personal.

Cum vi se par romancele, cum vedeti moda strazii?
Splendide, dotate, dar foarte des exagerate si imbracate in exces dupa ultima moda. Sunt foarte ingrijite si acorda atentie pielii, apoi coafurii. E o vorba spaniola: "La 20 de ani ai obrazul pe care ti l-a dat Dumnezeu, la 50 de ani ai obrazul pe care-l meriti." Imi place foarte mult. Vad aici multa lume care isi afiseaza prea mult bogatia. E o lipsa de discretie, dar asta se invata. Daca as avea mulți bani, as cumpara mai putine lucruri, dar de mai buna calitate. Cu un buget limitat cumpar din pravalii bune, dar numai in perioadele de sold.

Cand aveti un moment greu ce anume va remonteaza?
Cartile, muzica, muzeele si verdeata. Cand eram la New York, Central Park si The Metropolitan Museum imi salvau viata. La Geneva locuiam langa Opera si Victoria Hall, sala de concerte. La Londra stau langa un parc si langa Royal Albert Hall, asa ca pot sa aleg. Dar, de fapt, cand trec prin momente grele eu caut linistea. Trebuie sa imi gasesc echilibrul, sa reflectez si am invatat sa ma reconstruiesc in momente grele.

Aveti autori preferati sau o muzica anume?
Multa muzica, unele preferinte foarte ortodoxe, sunt clar o romantica. Am facut recent o lista de muzica si am de la Verdi, Puccini, Schubert, Sibelius, Vivaldi, Mozart si alti clasici pana la Buddha Bar, Leonard Cohen, Caetano Veloso etc. Eu mananc cartile, cand ma mut, ma mut cu multe lazi de carti. Toti clasicii si foarte multi autori contemporani, americani, canadieni… Joan Didion, Paul Auster, Margaret Atwood, Oriana Fallaci, Ian McEwan, Doris Lessing, dar si Cehov, Jane Austen, Platon. Iar cand calatoresc, am sigur la mine o carte de istorie si vreo 2-3 cumparate din aeroport.

Intre carti si haine ce ati alege?
Carti, indiscutabil. Cand imi merge cu adevarat rau, ma asez sa citesc. Hainele sunt obligatorii, dar ma limitez la ce am nevoie. Uite, Karl Lagerfeld e un om interesant. El cumpara orice carte in 3 exemplare: unul il citeste si il pastreaza, al doilea il subliniaza si il cioparteste, scoate de acolo tot ce i se pare interesant - are un filing system foarte complicat - si al treilea exemplar il da cadou unui prieten. Asa am ajuns si eu sa am una-doua carti de la el. E un personaj extraordinar de cultivat. Nu isi inchipuie ca e ceva ce nu poate face, e, intrucatva, un om al Renasterii.

V-ati gandit sa va puneti viata intr-o carte?
Mi se tot propune sa scriu o carte. Eu am o oarecare reticenta, stiu ca sunt o jurnalista buna, dar nu sunt sigura ca pot sa fac o lucrare mai lunga si sustinuta. Singurul lucru la care ma gandesc mai des este ca sunt niste chestiuni care ar trebui scrise ca sa nu le uitam. Sunt experiente interesante din punct de vedere istoric, povestile din spatele versiunilor oficiale.