In cautarea adevarului

Data: 18 mai 2009 Autor: Doru Iftime

 Dreptul fiecarui om de a-si cauta fericirea este stipulat in declaratia de independenta a SUA si a fost crezul politic al lui John F. Kennedy. Nepoata lui, Kerry Kennedy, a pornit in cautarea adevarului. Fosta jurnalista, doamna Kennedy este una dintre cele mai active militante pentru drepturile omului.

The ONE: Ati venit in Romania pentru a lansa cartea "Spune adevarul puterii", aparuta la Editura Curtea Veche. Cartea dvs. este ilustrata de fotografiile lui Eddie Adams, castigator al Premiului Pulitzer. Eddie Adams a murit in 2004. Ati avut ocazia sa-l cunoasteti?
Kerry Kennedy: Da, il stiam pe Eddie de 15 ani deja cand am inceput sa vorbim despre realizarea acestei carti impreuna. Lucram ca editor la Gama Liaison, care este o agentie de imagini. El era unul dintre fotografii care avea contract cu aceasta agentie.

The ONE: Se spune ca fotografia care i-a adus Premiul Pulitzer a marcat inceputul sfarsitului Razboiului din Vietnam.
K.K.: Da, e adevarat. Americanii erau in favoarea razboiului atunci. Dar acea fotografie ("Seful Politiei din Saigon impuscand un prizonier") le-a schimbat perspectiva: i-a facut pe americani sa se indoiasca de aliatii nostri. Asasinul era Seful Politiei din Saigon, deci era de partea noastra. Si impusca un prizonier, un prizonier care nu il ameninta in vreun fel, avea mainile legate la spate. A fost o crima cu sange rece.

The ONE: Totusi, Eddie Adams a regretat mai tarziu acea fotografie. A spus: "Seful Politiei l-a omorat pe prizonier, eu l-am omorat pe Seful Politiei cu aparatul meu de fotografiat."
K.K.: Eddie era un tip foarte responsabil, era un om foarte milos. Toate imaginile pe care le vedeti si in cartea "Spune adevarul puterii" sunt pline de compasiune fata de suferinta umana. Sunt portrete care te impresioneaza, imagini vibrante, care te coplesesc, te emotioneaza chiar daca nu ai citit textul.

The ONE: Intr-un interviu il citati pe Papa Benedict, care spunea: "Adevarul este unul dintre pilonii Bisericii Catolice." Astazi, adevarul pare sa aiba nenumarate fatete. Credeti ca notiuni precum adevar, libertate, credinta, egalitate isi mai pastreaza forta si sensul?
K.K.: Papa Benedict vorbea despre cautarea adevarului. Da, cred in forta acestor cuvinte pentru ca oamenii le cauta si le inteleg instinctiv. Sunt sigura ca ai auzit un copil de cinci ani spunand: "Dar nu e drept!" Adolescentii pun sub semnul intrebarii o multime de lucruri si se revolta: ei spun adevarul puterii. De aceea, munca noastra nu e deloc dificila, tot ce trebuie sa facem e sa captam aceste instincte si sa le ghidam catre chestiunile legate de drepturile omului.

The ONE: As vrea sa-mi permiteti sa va pun cateva intrebari despre familia dvs. Aveati opt ani cand tatal dvs. a fost asasinat. Cum ati reusit sa depasiti acel moment?
K.K.: Pentru mine inca este o amintire dureroasa. Trecerea timpului nu a adus alinare. Mi-e dor de tatal meu si mi-as dori sa fie cu noi. Mi-as dori ca nepotii lui sa-l cunoasca. Dar traim intr-o lume unde atat de multi oameni au parte de suferinte cumplite, de morti oribile – daca ar fi sa ne gandim la genocidul din Rwanda, la alte locuri unde comunitati intregi au fost masacrate, in Cambodgia, in Congo.

The ONE: Acum cativa ani, ati scris o alta carte, Being Catholic Now. Religia v-a ajutat sa depasiti acele momente sau tragismul lor v-a facut sa va indoiti de credinta dvs.?
K.K.: Categoric ne-a ajutat. Familia noastra este foarte-foarte credincioasa. Copil fiind, mi-am vazut unchii si matusile refugiindu-se in credinta. Ei s-au intors catre Dumnezeu, iar pe mine m-au invatat ca Raiul este un loc foarte concret, ca e undeva sus, inconjurat de nori, iar toti cei pe care ii cunoscusem si murisera s-au dus acolo si erau foarte fericiti. Era o imagine mangaietoare pentru mine. De cate ori zburam cu avionul, ma tot uitam printre nori sperand sa vad Raiul si ingerii.

The ONE: Ati facut scoala primara la o scoala de maici. V-ati gandit vreodata sa va calugariti?
K.K.: Se spune ca toate fetele care merg la scoli de maici se gandesc la un moment dat sa se calugareasca. Nu a fost cazul meu. Stiam ca nu asta imi este scris.

The ONE: Se poate spune ca activismul este, pe undeva, religia dvs.? Poate fi comparat cu religia, e legat in vreun fel de ea?
K.K.: Absolut. Exista o legatura foarte puternica. Cand eram copil, și tata era procuror-general, casa noastra era plina de preoti si maici care lucrau in cele mai sarace zone din tara, in rezervatiile de indieni sau cu comunitati defavorizate, asigurandu-se ca sunt respectati ca oameni. Am inteles ca a fi catolic inseamna si acest gen de implicare sociala. Ca adult, mai tarziu, cand am inceput sa ma ocup de respectarea drepturilor omului, am remarcat locul central pe care catolicismul l-a avut in miscari sociale precum Sindicatul Solidaritatea, din Polonia, sau Mamele Disparuților, din El Salvador sau, mai recent, in Liberia, in timpul razboiului civil care a durat 14 ani. Singura voce care se opunea terorii era arhidioceza catolica. Singura presa libera era radioul catolic. Am fost martora la aceste lucruri. Dar ce imi place cel mai mult la credința noastra si la felul in care ne inspira ea sunt vietile sfintilor. Fiindca fiecare poveste despre vietile sfintilor nu vorbeste despre altceva decat despre drepturile omului.

The ONE: Astazi banii par sa fie noua religie.
K.K.: Esenta crestinatatii e sa crezi in existenta unui Dumnezeu care te iubeste. Sunt multe lucruri care iti pot abate atentia de la dragoste, fie ca e vorba despre iubirea pentru Dumnezeu sau despre cea aratata oamenilor. Banii sunt unul dintre aceste lucruri. Dar te poate distrage si cautarea frumusetii sau cautarea cu orice pret a dreptatii. Adevarul este ca astazi e greu pentru noi toti sa ne pastram demnitatea si capacitatea de a iubi neconditionat, fie ca e vorba despre copiii nostri, despre soti sau despre comunitate.

The ONE: Nu sunt o persoana foarte religioasa. Dar cand imi privesc copiii simt nevoia sa fiu recunoscator, sa mulțumesc cuiva. Nu ma rog, nu simt rugaciunea ca pe o nevoie, dar simt nevoia de a fi recunoscator. Dvs pentru ce va rugati? Si pentru ce sunteti recunoscatoare?
K.K.: Ca orice om, ma rog si pentru pacea mondiala, dar si pentru un loc de parcare sau ca sa gasesc cheile pe care le-am pierdut acum cateva minute. Ma rog tot timpul, pentru lucruri mari si mici. Si sunt recunoscatoare pentru aceasta zi frumoasa, pentru mancarea de pe masa, pentru aceasta intalnire cu tine. Insa pentru mine insemnatatea rugaciunii nu se trage din vorbele mele, nu vine atunci cand vorbesc eu. Ci apare cand intru intr-o biserica sau in camera mea – sau in baie – si pret de cateva minute incerc pur si simplu sa ascult. Asadar, nu e vorba despre ce vreau eu sa spun, ci despre ceea ce vrea Dumnezeu sa-mi vorbeasca.

The ONE: Care considerati ca e cea mai importanta mostenire lasata de Robert Kennedy?
K.K.: Sunt doua lucruri. Unul a fost spus in campania lui din 1968: pace, dreptate si compasiune pentru cei care sufera. Pentru asta cred ca ar trebui sa militeze SUA astazi. E o descriere foarte succinta si exacta a valorilor in care credea. Un alt lucru pe care l-a spus a fost ca o persoana poate schimba lumea si ca fiecare dintre noi are obligatia sa incerce. Fiecare om trebuie sa aiba credinta si capacitatea de a face ceva, de a produce schimbarea, dar are si datoria de a face asta.

The ONE: Care este cea mai pretioasa amintire pe care o aveti despre tatal dvs.?
K.K.: Sunt foarte multe. Dar am sa-ti povestesc o intamplare. Am trei surori si sapte frati si la un moment dat ma jucam de-a cel de-al Doilea Razboi Mondial cu unul dintre fratii mei, in copacul din curtea casei. El era cu americanii, fiindca era mai mare si mai puternic, eu eram cu germanii. Aveam doua case in copac, si fratele meu lua bulbi de magnolii – care semanau cu grenadele de mana ale nemtilor – si ma bombarda cu ele. De obicei ne distram, dar odata mi-a aruncat prea multe “grenade” in cap si m-am suparat. M-am dus la tata care lucra in birou. M-a luat in brate, mi-a sters lacrimile si mi-a spus ca ma iubeste si m-a intrebat ce s-a intamplat. Dupa ce i-am spus, m-a trimis sa-l aduc pe fratele meu. Deja jubilam gandindu-ma ca se va face dreptate. Dar, dupa ce l-am adus pe fratele meu, tata a spus ca vrea sa auda si versiunea lui, lucru care mi s-a parut foarte deranjant. Tata ne-a ascultat pe amandoi si a decis ca nici unul nu avea intru totul dreptate. Ne-a pus sa facem pace, sa ne imbratisam, apoi ne-a trimis in camerele noastre sa citim timp de o ora. Cred ca mesajul lui pentru noi a fost ca trebuie sa inveti sa asculti si parerea celuilalt, chiar cand acesta iti este adversar sau inamic; sa ai capacitatea de a-ti asuma propriile greseli; si trebuie sa faci eforturi pentru impacare. Iar pacea nu este doar un concept pentru care sa te rogi duminica la biserica, este ceva de care suntem cu totii responsabili.

Citeste si Ce-i in Gusa

                 Povestile Seherezadei