In numele Tatalui

Data: 10 noiembrie 2008 Autor: Nicoleta Nicolae

Chiar daca isi permite luxul de a face ceea ce isi doreste, Razvan Lucescu n-a scapat de comparatiile cu tatal sau. Astazi unul dintre cei mai bine cotati antrenori din campionatul intern, fiul lui Mircea Lucescu se considera un om implinit si norocos.

The ONE: Numele Lucescu este un atu sau o povara?
Razvan Lucescu: A fost si o povara, a fost si un avantaj. Povara, pentru ca fac parte dintr-o familie in care tata a avut mult succes si era firesc ca succesul sau sa starneasca si multe invidii. Si daca un om are succes, celorlalti le este greu sa accepte si succesul fiului acestuia. Pe de alta parte, am avut avantajul ca, in permanenta, am fost in centrul atentiei.

The ONE: Ce ati mostenit din personalitatea tatalui dvs?
R.L.: Ambitia, vointa, puterea de munca.

The ONE: In ce relatii sunteti cu el? Am citit ca v-ati vazut doar cateva zile intr-un an.
R.L.: Asta este situatia. Traim la mare departare, in tari diferite si nu avem ocazia sa ne vedem prea des. Nu ne putem permite sa ne luam vacanta cand vrem noi.

The ONE: Inainte sa antrenati, ati fost portar. Nu v-ati dorit sa fiti atacant? De obicei, atacantii sunt cei care ridica tribunele in picioare.
R.L.: Tata mi-a sugerat sa fac altceva decat a facut el pe teren. Mircea Lucescu a fost un jucator important pentru echipa nationala a Romaniei, a jucat fotbal la un nivel foarte inalt si intotdeauna imi spunea ca ar fi bine sa evit sa fac ce a facut el, pentru ca lumea nu ar avea rabdare cu mine. Asa ca am ales sa fiu portar si nu as putea spune ca regret alegerea facuta.

The ONE: Ramane Rapidul echipa de suflet a lui Razvan Lucescu?
R.L.: Eu am fost intotdeauna suporterul cel mai infocat al tatalui meu. De cand eram copil (aveam 2-3 ani), stateam cu ochii lipiti de televizor, incercand sa-l descopar in teren. Am tinut intotdeauna cu echipele la care el a jucat si apoi cu cele pe care le-a antrenat. Am trait, am suferit, m-am bucurat poate la fel ca si el. Era tatal meu si simteam ca fac parte din meseria lui. Sigur, am avut apoi si eu cariera mea, am fost un profesionist desavarsit, iar Rapidul pentru mine inseamna niste momente extraordinare.

The ONE: Cum v-ati simtit atunci cand ati jucat impotriva tatalui dumneavoastra?
R.L.: A fost un moment intens pentru mine si banuiesc ca asa a fost si pentru familia mea. A fost totodata o mare curiozitate pentru cei apropiati, dar si pentru cei care nu ne cunosteau personal. Pentru mine, a fost un meci senzational, in primul rand pentru ca era prima mea experienta in cupele europene. Pe de alta parte, aveam convingerea ca putem reusi si profitand de aspectul psihologic – cei din Ucraina erau mult mai siguri de victorie, probabil mergand pe premisa ca intotdeauna echipa tatalui o va invinge pe cea a fiului, indiferent de cat de grea ar fi situatia pe teren. Eu am reusit sa ma detasez de toate aceste lucruri, de sentimentalisme si am analizat cu sange rece jocul adversarilor. Am vazut care sunt punctele forte si punctele slabe si am reusit sa le transmit asta jucatorilor mei. In tabara cealalta, tata probabil nu a reusit sa se detaseze asa cum am facut-o eu. Probabil ca, in orice domeniu, daca tatal si-ar intalni fiul intr-o disputa, ar fi probabil mai potolit, mai indulgent, iar sufletul ar fi impartit. Ca fiu, nu reactionezi asa. Eu am considerat ca tata are propria lui glorie, ca si-a trait viata foarte bine si ca acum este randul meu.

The ONE: Sunteti un antrenor sever sau apropiat de jucatori?
R.L.: As spune ca si una, si alta. Sunt foarte sever in privinta muncii si sunt destul de indulgent fata de jucatori in afara terenului. Cred cu tarie ca, pentru a avea succes in fotbal, jucatorii au nevoie de o personalitate puternica, ceea ce inseamna ca trebuie sa le oferi posibilitatea sa faca bine acest lucru, sa aiba o anumita responsabilitate. Asa ca le ofer libertate in afara terenului, dar cer foarte multe de la ei, pe teren. Sunt adeptul ideii ca un jucator, in viata lui privata si in timpul sau liber, poate face ce vrea, atata timp cat nu-si influenteaza randamentul pe teren.

The ONE: Ati antrena o echipa din afara tarii?
R.L.: Bineinteles, imi doresc foarte mult acest lucru. Au fost cateva oferte, am asteptat si altele sau am considerat ca nu-i momentul... Sunt multe motive pentru care sunt inca aici.

The ONE: Va vedeti facand altceva in afara de fotbal?
R.L.: Nu. Fotbalul este pasiunea mea si fac ceea ce-mi place. Pentru asta sunt fericit.

The ONE: Sunteti superstitios pe teren?
R.L.: Am anumite superstitii, dar sunt minore. Nu pot spune ca tin in mod special cont de ele. Superstitia cea mai importanta, daca pot spune asa, este munca. Consider ca cineva care munceste si care crede foarte mult in ceea ce face, trebuie sa aiba succes.

The ONE: Am fost surprinsa sa va vad intr-o reclama. De ce are Razvan Lucescu nevoie sa apara intr-o reclama?
R.L.: Din foarte multe puncte de vedere. Reclama cu Danone a fost o situatie speciala, in care am avut ocazia sa fac ceva impreuna cu familia mea.

The ONE: Sotia dvs. este o persoana discreta, cum ati convins-o sa apara in acest spot?
R.L.: Foarte rar ne-a fost dat prilejul sa facem ceva impreuna, toata familia. Eu sunt o persoana publica, lumea vorbeste foarte multe despre noi, despre familia mea, despre sotia mea. Si atunci am considerat ca ar fi frumos sa aparem cu totii in acest proiect. Al doilea aspect a fost faptul ca s-a muncit foarte mult, a fost o activitate foarte serioasa. Fiecare dintre ai mei a avut posibilitatea sa munceasca si sa castige un ban, pentru ca banii care au venit in urma acestei actiuni i-am impartit si fiecare a avut de castigat. Am vrut sa vada ce inseamna sa fii acolo, ce inseamna sa muncesti de dimineata pana seara, sa intelega ce implica acest lucru si cat se munceste pentru o chestiune care aparent pare simpla.

The ONE: Stati departe de familie, antrenati la Brasov de un an. A fost grea despartirea de Bucuresti? Nu aveti sentimentul ca nu va aflati in miezul lucrurilor?
R.L.: Nu, deloc. Brasovul este un oras foarte frumos si ofertant pe deasupra. Nu pot sa spun ca imi este dor de nebunia Bucurestiului, dar recunosc, imi este greu fara familia mea. Ne vedem doar in week-end.

The ONE: Fiica dumneavoastra a invatat in Elvetia, acum e in Anglia. De ce ati ales asta pentru copii? Este o moda?
R.L.: Noi nu ne lasam conditionati de moda. Noi facem ceea ce credem ca este bine pentru noi. Si eu cred ca, pentru fata mea, este foarte bine sa invete in strainatate, pentru ca va avea o alta mentalitate. Trebuie sa acceptam faptul ca Romania, in momentul de fata, sufera mult din punctul de vedere al mentalitatii. Si mai cred ca, fiind departe de noi, de parinti si de tot ajutorul si rasfatul de care avea parte acasa, va reusi sa se adapteze in orice situatie mai tarziu, chiar daca acum ii este greu. Mai tarziu, va fi o persoana foarte avantajata.

The ONE: Este bine ca sunteti un parinte tanar?
R.L.: Da, probabil ca datorita varstei foarte apropiate intre noi, exista un alt raport, unul de prietenie; poti sa comunici mai usor, poti sa intelegi mai usor, poti sa intervii fara sa creezi presiune. Poti sa-i dai copilului increderea ca il intelegi mai bine si ca, in orice moment are nevoie de tine, tu esti acolo pentru el.

The ONE: Sunteti cotat drept unul dintre cei mai bine imbracati oameni din fotbal. Cata atentie acordati tinutei? O considerati o investitie in imagine?
R.L.: Nu ma intereseaza ce cred unii sau altii. O fac pentru ca mie imi place sa ma imbrac bine si atat. Cand am chef sa-mi pun un pantalon simplu, mi-l pun, cand am chef sa ma imbrac la costum, fac acest lucru. Nu o fac pentru imagine.

The ONE: Va considerati un om norocos?
R.L.: Da, sunt un om norocos pentru ca fac ceea ce imi place, pentru ca am o familie unita, pentru ca am doi copii mari, pentru ca am o relatie extraordinara cu parintii mei, si pentru ca am o sotie fantastica.