Kitsch cine vine la cina?

Data: 01 decembrie 2009 Autor: Andrei Kaminski

Cand revista The One mi-a solicitat un articol despre kitsch, am stiut imediat ca... nu stiu de unde sa incep. De unde sa apuci kitsch-ul, o tema atat de ampla incat, in cazuri exceptionale, ca al nostru, ajunge la magnitudinea geografica a unei tari?

Ministrul Elena Udrea (a carui garderoba, desi vecina cu extravaganta periculoasa a experimentului social, are un anume grad de rafinament si e corect asortata) a sesizat de la bun inceput ca ceva nu e in regula cu subiectul. Ministerul Turismului intentioneaza sa introduca in noua lege a turismului masuri de "eliminare a kitsch-ului de pe litoral", precum manelele sau comertul dezorganizat, a declarat recent secretarul de stat Corneliu Popovici. O initiativa legislativa de eliminare a kitsch-ului este, daca nu o binevenita premiera nationala, cel putin o initiativa interesanta, cu un grad incalculabil de naivitate si cel putin o eroare de formulare.

Nu se poate "elimina" kitsch-ul.

Mai precis, nu se poate fara genocid. Kitsch-ul nu e doar prost-gust. Kitsch-ul e, in principiu, prostie. Prostul-gust poate fi controlat, legiferat, umplut de sange. Si, in anumite limite, efectele lui pot fi minimizate. In Austria, de pilda, nu ai voie sa-ti trantesti in curte un casoi cu turnulete, doar pentru ca ai cu ce si-ti plac infloriturile din tabla galvanizata. Nu-ti permite planul de urbanism, primaria si bunul-simt responsabil, caracteristic marilor culturi. Prostia e insa perfect omeneasca si a supravietuit in conditii aspre, imunizandu-se, catorva milenii de cultura si, uneori, geniu. Prostia e eterna si obligatorie, ancestrala ca mamaliga strabunilor. Si nu poate fi pusa la zid de niciun guvern, presupunand, prin reducere la absurd, ca exista vreunul care ne vrea inteligenti si cultivati. Numai ca de tricoul ala negru, perfect mulat pe burta, pe care scrie cu litere aurii, cat capul, Dolce & Gabbana, nu se face vinovat doar ipochimenul care-l poarta. Ci, in primul rand, societatea care l-a produs (cel mai probabil in China) si complicatele mecanisme socio-culturale care i-au permis specimenului din bumbac sa apara din supa culturala primordiala si sa prospere.

E contraproductiv, asadar,

sa vorbim despre kitsch in termeni ultimativi. Razboiul e dinainte pierdut. Razboiul cu pestii din sticla verde, care zac pe televizor, cu imortelele exotice, care populeaza nenumarate glastre de cristal de Bohemia, sau cu banalele carpete cu scene de telenovela. Si e pierdut pentru ca nimeni n-ar avea nimic de castigat din contrariu. Imaginati-va doar cum ar arata turismul fara industria de suveniruri. Cat ar avea de suferit economia locala si bugetul de stat, cat de pustii ni s-ar parea falezele si trecatorile patriei, cat de complicata satisfacerea familiei care n-a avut bani de plecat in concediu. Suvenirul (de atarnat pe perete sau la gat, de pus la pastrare, pe politele din bucatarie sau in vitrina cu amintiri a familiei) e un produs kitsch prin excelenta. Se prespune ca suvenirul e purtatorul unei imagini emblematice a spatiului cultural din care provine. Se presupune gresit. In general, suvenirul e purtatorul unui plastic. Si al unui sir consistent de bonuri de casa, care a hranit departamente intregi de marketing si cohorte de intermediari.

Kitsch-ul este ieftin, la propriu,

si, deci, intotdeauna fezabil. In preambulul unei perioade de prosperitatate pe care istoricii au numit-o, sugestiv, dar inexact din punct de vedere estetic, La Belle Epoque, Alexander Parkes inventa, in 1862, plasticul sintetic - din care s-au fabricat apoi, la scara mondiala, busturi ale lui Beethoven, brelocuri cu Turnul Eiffel si alte capodopere ale genului. Pentru prima data in istorie, prosperitatea economica se democratiza. Masele de palmasi ai economiei incepeau sa-si curete cu periuta noroiul de sub unghii si sa deprinda gustul intens al decoratiunilor interioare. Noile sufragerii aspirational-burgheze trebuiau umplute cu ceva pe masura unor bugete inca proletare. Kitsch-ul nu mai era doar "arta usoara" despre care vorbeau estetii care sesizasera derapajele barocului sau, mai tarziu, ale rococo-ului. Ci, mai ales, "arta ieftina" pe care o proclamau producatorii. Si care prezenta un avantaj pe care nici macar parintele bibelourilor din vajnicele vitrine ale anilor '80, Franz Anton Bustelli, n-ar fi indraznit sa-l prefigureze, cu un secol inainte: era accesibila, din toate punctele de vedere.

Normal, teoreticienii au sesizat
imediat problema de fond. Produsele kitsch amesteca bezmetic si cacofonic stilurile (ca amanunt de culise: "Rapirea din Serai" e, la origine, o opera a lui Mozart). Si au subtilitatea unui taran bavarez care-si hatana ametitor halba de bere pe ritmurile fanfarei: se adreseaza, heirupist, concomitent, tuturor simturilor. Efectul, daca nu e comic, e naucitor - deci cu atat mai spectaculos si mai convingator pentru clientul cu mintea odihnita, gata sa fie indopata cu senzatii si culori tari. In "Psihologia kitsch-ului", Abraham Moles vorbea despre "excesul de mijloace in raport cu necesitatile", aparut in cursul evolutiei civilizatiei burgheze, in momentul in care aceasta a ajuns la abundenta si si-a impus propriile norme in productia artistica.

"Mai mult" devine "mai bine"
- enunt programatic, care a influentat decisiv atat cultura de consum a secolului XX, cat si, prin ricoseu, deprinderile lui sexuale. Dupa Moles, substantivul kitsch, in acceptiunea lui moderna, a aparut in 1860, la München, unde tarania emancipata financiar asalta ultimele redute aristocratice. Desemna, firesc, un produs cu pretentii artistice, caracterizat prin prost gust, calitate precara a executiei si care e obtinut din materiale ieftine, substitute. Ceva adeseori "dragalas, simpatic, dulcic, balaior sau rumeior", preciza George Pruteanu intr-o emisiune Doar o vorba SAT-I mai spun din 1997, dedicata fenomenului. Kitsch-ul e una dintre "fetele" modernitatii, opina savant Matei Calinescu. Mai precis, a economiei de piata, caci modernitatea a murit demult. Traim in plina post-modernitate ecologica, in care vinilinul a substituit pielea naturala, incercand sa ne convinga ca functioneaza. Si ca, in plus, e disponibil in toate culorile curcubeului, amanunt la care femeile si homosexualii sunt intotdeauna sensibili.

Dupa victoria in alegeri a lui Barack
Obama, productia de farfurii si cesti cu chipul presedintelui a inregistat o explozie previzibila pentru specialisti. "Pana acum, cea mai importanta investitura in ceea ce priveste vanzarea de suveniruri a fost cea a lui Bill Clinton, in 1993. Dar aceasta va fi de trei ori mai puternica!", declara in ianuarie 2009 Jim Warlick, proprietarul magazinelor "Obama Inaugural Gift Center". Replicile Biroului Oval sau machetele avionului prezidential Air Force One s-au vandut, normal, intr-un ritm supersonic, vecin cu isteria si devotamentul fanatic, confirmand teoriile privind circuitul kitsch-ului in natura. El exclude din campul viziunii sale tot ceea ce este inacceptabil in existenta umana, spunea Milan Kundera. E obligatoriu ca sentimentele produse de un kitsch sa fie impartasite de un numar cat mai mare de indivizi, altfel incepe sa aduca a opera de arta pentru un grup particular de maniaci. Un kitsch de succes exclude, asadar, ineditul, individualul si nuantele, deci interpretarea. E stereotip, cliseistic si, Doamne-ajuta, total lipsit de originalitate. Iar pentru a functiona ireprosabil, are nevoie de adevaruri minime si imagini usor de digerat, ca un mic dejun de manechina. Cine a vazut o telenovela mexicana la televizor si un mileu romanesc sub acelasi aparat stie despre ce e vorba. N-are cum sa nu stie: toata lumea impartaseste azi cate un televizor.

Citeste si Marinela Nitu in "Goana dupa aur"

Despre feminitatea succesului