PUPIM

Data: 07 ianuarie 2009 Autor: Catalin Radu Tanase

Drumul spre raiul meu personal este pavat cu mici boabe de transpiratie, ca o roua calda si parfumata. Se aduna ca o boare in zulufii de la ceafa, la fel de calzi si parfumati, si-mi dau senzatia de irepetabil. Ma bucur ca un avar: e averea mea si nu mi-o poate lua nimeni.

E un univers fabulos si, pentru ca trebuia sa primeasca un nume, l-a primit: “Pupim”! Se naste, fara sa-mi dau seama, ca o soapta, intre vis si trezie. La inceput doar il ghicesc, mi-l doresc si stiu, stiu ca o sa am parte de el. A fost si ieri, dar nu ma satur.

Incepe ca o boare calda. E respiratie usoara, linistita, fara griji, precum aceea din somnul micutilor. Adie, incet, spre obrazul meu, si miroase altfel – altfel, adica mai minunat ca orice parfum si de aceea, indescriptibil. Apoi, e caldura. Nu arde, dar topeste totul inauntrul meu si prima tentatie este sa ma intind, ca un motan, la soare. Cand s-o fac, imi dau seama ca dogoreste mai mult in sufletul meu si ma intorc incet catre Ea, locul de nastere al acestor senzatii.

Cu primul oftat, incepe o senzatie naucitoare, atotputernica, coplesitoare, incat cred ca simt ceea ce simt ascetii in pustietate, dupa zile de recitat mantre, zile carora le-au pierdut sirul. Sunt aproape de Dumnezeu si de-abia acum si numai pentru cateva minute ii inteleg pe cei care spun ca Dumnezeu este Iubire.

Drumul spre raiul meu personal este pavat cu mici boabe de transpiratie, ca o roua calda si parfumata, adunata greu, in orele ei de somn. Se aduna ca o boare in zulufii de la ceafa, la fel de calzi si parfumati, si imi dau senzatia de irepetabil. Ma bucur ca un avar, e averea mea si nu mi-o poate lua nimeni. Hotii de sentimente nu o sa aiba niciodata acces aici, intre noi.

Si zagazul se rupe cand ea intredeschide pleoapele si pe fata ii apare un zambet mic, amestecat cu revolta ca cineva o trezeste. Sunetele sunt molcome si se pierd incet, ca un fum, spre tavanul dormitorului, in care sta patul imens, leaganul universului nostru. Zagazul care s-a rupt e cel al saruturilor, atat de caste si atat de pline de iubire, incat parca imi vine sa plang de fericire, oh, Doamne... Sunt asa de mandru ca, in momente ca acestea, am plans, cu sufletul asa de plin de bine si de dor…

Cine a stat in bratele mele stie ca am palme mari si calde. Razand, intr-o noapte, pe un dig, o fata mi-a spus ca am maini facute special pentru a mangaia... Si o cred acum, cand buricele degetelor imi aluneca dinspre ceafa ei calda spre maini, pe spate, ca sa coboare apoi, ca dupa o porunca secreta, spre talpi. Nu obosesc, sarutand-o si mangaind-o. Parca nu e de ajuns si nici nu are cum sa fie, cand micul ei oftat de la inceput se leaga in sunete, calde si impotmolite inca in aburii somnului ce va sa dispara in curand.

Sunetele devin cuvinte, soptite si ele, si parca ea imi este complice, de parca ar sti ca orice sunet mai aspru ar putea sa desire magia care pluteste in patul incalzit de trupurile odihnite si de capetele care au visat cine mai stie ce, in rastimp de cateva ore.

Plutesc in iubire si ma dizolv usor in iubire, pentru ca, nu v-am spus inca, zambetul timid i s-a intins acum pe obrajii rumeni de somn. Este ca o pasta dulce, ca dulceata furata din camara, in copilarie, si nu poate naste pe fata mea decat tot un zambet.

Cui ii zambesc, ma intreb pentru o clipa… Ei, celei de-acum? Cred ca e mai mult decat atat. Zambesc unui vis care ia nastere si se intremeaza zi de zi, zambesc potentialului pe care doar incerc sa-l ghicesc, prin lumina orbitoare ce ma inunda.

Ce va fi cu iubirea mea, canta Loredana, si nici eu nu stiu ce va fi. Pot doar sa-mi doresc, sa intuiesc, sa suflu spre ea, ca inspre o corabie de hartie pusa pe apa, stiind ca va pleca, dar nestiind incotro se va duce…

Si ea este chiar asa, un amalgam, un tot care nu si-a gasit inca drumul si care, deocamdata, nu are nici macar notiunea de drum, e potentialul a orice. Orice va alege sa fie. E potentialul a tot ceea ce pot deveni si Eu langa ea, cu fiecare zi care trece si pe care nu o pierd, ci pe care o castig.

Zen-ul imi spune ca orice drum, chiar de mii de kilometri, se naste odata cu primul pas pe care-l fac. Si, trezindu-ma alaturi de ea, imi doresc sa fie mereu acesta primul pas, desi amandoi fugim prin viata, flamanzi sa o descoperim, s-o iubim, s-o traim si sa ne traiasca.

Sunt in mijlocul acestui univers fabulos pe care l-am denumit, de comun acord: “Pupim”. Un univers ca un rit pagan, dar nu mai putin sacru, un rit de trecere spre iubirea curata si pura, datatoare de viata si vindecatoare de orice dureri sufletesti ce au fost sau ce vor sa vina vreodata.

Ca sa intelegi ceea ce eu numesc rit de trecere, asculta intai Norah Jones cu al ei ”One Flight Down” si apoi, imediat, Céline si al ei “I’m Alive” si atunci ai sa stii cum sufletul abia dezmortit poate zbura ca o racheta, fara sa-si puna nici macar o clipa problema revenirii acolo, jos, pe pamant, unde ne nastem, traim, iubim, uram si murim, tarziu, tarziu.

Au trecut numai cateva minute de cand ne-am trezit si parca imi pare rau ca nu pot vorbi in somn, sa-i spun si atunci, cum ii spun si acum, iar si iar, ca o litanie: TE IUBESC! Te iubesc atat de mult.

Deja rade. Cu toata fiinta ei, cu fata si ochii ei rotunzi indreptati spre mine. E cel mai frumos cadou pe care il primesc si, la fel ca in orice moment care mi-a cutremurat sufletul, ma intreb si acum daca merit.

Nu stie nici ea sa-mi spuna asta, dar imi daruieste neconditionat si fara zgarcenie atat de multa dragoste, incat sunt beat de fericire. Probabil ca asa mor fluturii cei mai frumosi, cand se avanta cu aripile imponderabile catre flacara: imbatati de fericire, nedorindu-si sa mai existe alt moment dupa aceea. Orice ar urma ar fi profan, pe langa un act de dumnezeire.

Rasul ne inunda pe amandoi, iar mie imi sterge din suflet autosuficienta acelui moment si dezinteresul pentru ziua de maine, pe care as banui-o ca nu ar fi la fel de frumoasa.

Razand amandoi, ne rostogolim intre asternuturile ravasite, parca, de o hoarda de ingeri nebuni. E captiva in bratele mele, de urias mare si cald, ca o pasare care nu-si doreste niciodata sa fuga din colivie. Si totusi stiu ca, intr-o zi, o sa se desprinda si o sa plece departe. Si eu la fel.

Numai ca, mereu, dincolo de cuvinte, de lacrimi, de distante si de puntile rupte, ce nu vor mai putea fi legate de maluri, o sa ne lege “Pupim”, ritualul trezirii impreuna. Deocamdata, e captiva in bratele mele si ii place. O cheama Carina si are trei ani. E fata mea…