Ce-si doresc barbatii?

Data: 25 februarie 2008

La inceputul primaverii, barbatii se transforma in suspecti de serviciu. Asepra celor mai multi dintre ei planeaza banuiala ca vor incerca sa se eschiveze, ca vor cauta sa scape ieftin de atentia datorata in aceasta luna a jumatatilor lor. Dragos Vasile, Florin Dumitrescu, Ciprian Stoianovici, Dragos Bucurenci si Doru Iftime ne-au povestit cum ii afecteaza fazele lunii martie.

De ce nu avem nevoie de pretexte – Dragos Vasile
O perspectiva personala
In primul rand, urasc martisoarele. Bucatelele alea colorate din panza, lemn, plastic sau sarma, aninate de un snur firav, care nu-mi transmit alta emotie decat maraitului autist al unei galerii alb-rosii – “caine pana la moarte”. Simboluri inerte pe care le primesc femeile de 1 martie, ca mizilic festiv pentru ceva ce tocmai a venit (primavara) si preambul la o mare sarbatoare de marketing ce sta sa vina (8 martie). Detest, in egala masura, alaiul de amanunte care le insoteste inevitabil, ca un pechinez credincios care linge papucii stapanei: aglomeratia noroioasa de la Coloane, felicitarile electronice (“primavara este anotimpul reinvierii; anotimpul iubirii”), reportajele inepte de la stiri despre manufacturieri, preturi si “trendurile” anului, cosuletele cu ghiocei sau vrafurile de zambile cu care te imbie agramat tigancile de la Universitate. Si, mai ales, efprtul supraomenesc de a gasi un taxi in prima zi a primaverii, cand toata Capitala e ocupata sa transporte de colo-colo niste ace de siguranta.

Martisoarele sunt ca sarbatorile romanesti: si-au pierdut demult functia magica si orice dram de simbolistica sacra. Aratati-mi femeia in taior care, dupa o saptamana sau doua, agata snurul purtat la piept de ramura unui copac care sta sa infloreasca. Sau femeia din tramvai constienta ca trebuie sa-si dea jos martisorul abia in ziua in care zareste plutind pe cer un stol de berze. Si-apoi de unde naiba stoluri de berze in Bucuresti? Orasul asta nu e facut pentru primavara. Personal, am fost norocos: am avut de-a face cu mai multe berze, si cu livezi de copaci infloriti la gramada, si cu infinitele noroaie din martie, pe care nu le mocirleau atatia cumparatori de simboluri. Bunica mea purta un snur alb-rosu la incheietura mainii si, cand venea primavara, dadea un var pe trunchiurile pomilor din curte. In preajma zilei de 1 Martie, tata venea de la oras c-o masina, ca sa-mi aduca o punga de plastic plina cu martisoare.

Cate unul pentru fiecare profesoara – un gest obligatoriu la inceput de anotimp al reinvierii, din inimile noastre de copii. Numai ca tata stia cum functioneaza comunismul si avea grija sa ma aprovizioneze in fiecare an cu martisoare unicat de la Fondul Plastic. Ceva cu totul special, mai degraba extravagant, intr-o lume in care sapunul Fa era cadoul ideal de 8 Martie. Imi amintesc mai ales martisoarele-fluturi din pene de cocos, cu “ape”, care la prima adiere de martie, stateau sa-si ia zborul din pieptul tovaraselor care aveau norocul sa-mi fie profesoare. Era o vreme cand un martisor bun valora cat un pachet de Kent. E singura simbolistica pe care i-o recunosc.

O perspectiva istorica
In al doilea rand, femeile uita adeseori de unde au plecat. Nu, nu ma refer la momentul delicat cand o femeie devina sefa. Ma refer la 8 Martie, despre care toti barbatii naivi stiu ca simbolizeaza ziua in care trebuie sa se calce in picioare ca turmele de bizoni prin magazine. Or, problema e ca toata imbulzeala criminala din Unirii isi are originea intr-o manifestatie de protest a femeilor dintr-o fabrica de textile din New York (datata 8 martie 1857), prin care se solicitau conditii mai bune de munca si salarii mai mari. Pe 8 martie 1908, Societatea Femeilor Social Democrate din New York a sponsorizat un miting pe tema drepturilor femeilor din Statele Unite. 1910, la Conferinta Femeilor Socialiste din Copenhaga, a fost propusa desemnarea unei zile internationale in care sa se celebreze castigarea dreptului la vot de catre femei, iar un an mai tarziu, socialista germana Klara Zetkin o organizat, pe 19 martie, Ziua Internationala a Femeilor (ZIF). O zi in care mii de femei din Germania, Austria sau Danemarca au organizat greve si marsuri. Sa retinem: greve si marsuri, nu cadouri. 8 martie 1917: zeci de mii de femei din Rusia au iesit din casa sau din fabrica pentru a protesta impotriva ratiilor de hrana mici si a preturilor ridicate, datorate razboiului. In fine, ziua de 8 martie a fost oficial declarata Ziau Internationala a Femeii in 1921, la propunerea reprezentantelor bulgare in Secretariatul International al Femeilor din Internationala Comunista.

Cateva observatii de bun simt: 1) toata povestea a plecat de la niste femei militante, cu carnet rosu de partid (ceea ce mie-mi miroase a dictatura, proletariat si alte chestii nasoale pe care le-am vazut in filmul lui Mungiu); 2) revendicarile de natura sociala sau alimentara au fost demult rezolvate, iar despre razboi nu se mai poate vorbi deocamdata, cel putin in Europa; 3) daca, totusi, mai exista niste aspecte privind inegalitatea dintre sexe si inechitatea sociala, ele ar trebui rezolvate conform traditiei, de catre femei, in strada, in fiecare an, pe data de 8 martie (un exemplu ideal: greva femeilor din sindicatele din invatamant). Concluzia: ziua de 8 martie si-a pierdut demult functia civica, sociala si orice dram de simbolism revolutionar. Or, in lipsa unor probleme grave care asteapta sa fie rezolvate, despre Ziua Femeii ar trebui sa se vorbeasca exclusiv la orele de istorie. Restaurantele ar fi mai libere, iar florile – mai ieftine. Sigur, ea trebuie inca sarbatorita, la rigoare, in tari unde femeile chiar au nevoie de niste lucruri numai pentru ele. Ca de pilda in Afganistan sau Iran. Asta pana in momentul in care vor veni acolo democratia si americanii, ca sa planteze Mall-uri si florarii.

1 vs 8 - Ciprian Stoianovici
Draga mea, oricine ai fi TU aceea care citeste, vreau sa-TI spun ca nu am vrut. Tot ceea ce e scris mai jos n-ar fi trebuit sa ajunga niciodata la TINE si, mai ales, nu incearca sa-TI strice bucuria Zilei care-TI este dedicata, dimineata primaverii, cand gingasia si determinarea, fluturasii roz si gandul vivace, sentimentele alese si ideile deosebite se impletesc fericit in diafana faptura ce merita doar pretuire si respect si cele mai inaltatoare… (nici nu mai am cuvinte, ca a cazut Netu’) TU, serafico-care esti si care este! Tot ce e mai jos e doar vorba de-o bere cu amicii mei nesuferiti. Atat doar ca unul dintre amici m-a pus s-o scriu si mi-a promis c-o publica intr-o revista pe care TU o citesti. Si n-am rezistat tentatiei. Imi pare rau. Stiu, sunt slab si nu TE merit. Dar TE iubesc. Numai pe TINE! Oricine-ai fi TU, aceea care…

Nu stiu ce parere ai tu, dar eu am ajuns sa detest tot ce e legat de politica: oamenii, discursurile, lozincile, programele, promisiunile... tot. Si, cu toate astea, nu ma pot desprinde de ea. Politica e ca fumatul: nici macar nu ne mai place, stim ca ne face rau, dar nu putem sa ne lasam. Iar 8 Martie este o zi... politica. Gata, am zis-o: detest ziua de 8 Martie! La fel cum detest 1 Mai, 1 iunie, Ziua Proiectantului, Ziua Armatei, Ziua Cainilor Fara Stapan sau orice alta Zi inventata de baietii astia in costume de-a gata pentru o lume de comanda. E doar un alt prilej ca ei sa pretinda ca le pasa.

Stii cum cred eu ca a aparut sarbatoarea asta internationala? Intr-o zi oarecare, un smecher de pe la ONU a fost banuit de nevasta ca o triseaza. Ea i-a zis ceva de genul: „Nu mai pupi masa calda pana nu-mi arati ca ma respecti”. Omul, politician fiind, a facut ce a stiut el mai bine: a avut o erectie legislativa. Ailalti, politicieni si ei si barbati in proportie de 99,99999%, l-or fi privit chioras: „Ce-ai ma, nu-ti mai ajung diurna si indemnizatia”? El, insa... lobby. Le-a explicat ca, daca vor fi de acord sa faca o reverenta spre doamne, o data pe an, toti vor beneficia numai de boxeri trecuti prin softener o viata-ntreaga. Si uite-asa, gata Ziua! Si, de-atunci incoace, an de an, o zi din 365,25, politic corect, barbatii dau femeilor respekt.

8 Martie a devenit prilejul perfect pentru a bagateliza exact ceea ce ar trebui sa promoveze. Un an intreg macho-man se simte indreptatit sa faca ce vrea muschii lui pentru ca, in Ziua cu pricina, face o investitie in propria-i liniste cu flori, parfumuri, zorzoane si limba de lemn dulce. E adevarat ca toate astea il cam costa, dar face. Un fel de „ia de-aici si taci pan’ la anu’”. Nu ma crezi? Uite (doar) un exemplu despre felul in care, de 8 Martie, barbatii politicieni simt nevoia sa-si umple gura de vocale admirative si fara continut! Domnul deputat PSD Ion Bozga, interventie in sedinta din 9 martie 2004: „Cel mai trist este faptul ca o femeie trebuie sa faca treaba de doua ori mai bine decat un barbat, ca sa i se recunoasca faptul ca a facut jumatate din ceea ce poate face un barbat. Sper ca timpul sa rezolve si aceste aspecte.” Sunt convins ca era cu sufletul plin de lacrimi de tristete daca, avand puterea in mana, pasa problema la „speranta timpului”. Repet, domnul Bozga nu e nici cel mai rau, nici cel mai bun, e doar un exemplu dintre miile pe care poti sa le gasesti.

Ei, sigur-sigur! Cui ii pasa de politicieni? Ei au inventat-o, dar noi, cand sarbatorim, o facem sincer si cu sufletul curat. FALS! Ce a pornit din ipocrizie nu poate trai decat in fatarnicie. Daca nu-i asa, spune-mi tu de ce toate urarile pe care le primesti par copy-paste dupa SMS-uri prefabricate? De ce toate revistele si emisiunile si cartile si site-urile dedicate te invata cum sa te epilezi, cum sa te machiezi, cum sa te coafezi, cum sa-ti ascunzi ridurile si defectele... de 8 Martie? Ce, in restul timpului poti sa fii urata? El poate sa nu te mai placa? Toata mascarada asta chiar are legatura cu sentimentele voastre sau e doar un ritual indeplinit de ochii lumii?

Si mai e ceva. Motivul pentru care detest 8 Martie cel mai tare: 1 Martie. Sarmanul martisor a ajuns sa fie ingropat de autosuficienta sforaitoare a lui 8. De 1, un fir alb-rosu, un ghiocel, maruntis... De 8, atunci e cool: parfumuri, bijuuri, toale, mertane, viloaie, cat mai mult, cat mai tare, sa plesneasca contu’ lu’ Carrefour si sa moara alelalte de invidie ca al lor nu e la fel de potent in buzunare! Si martisorul? El chiar nu mai conteaza? De n-ar fi fost 1, poate ca as mai fi inghitit cumva si politichia lui 8, numai de dragul de-a avea o zi in care sa poti spune ca te bucuri de frumusete, de primavara, de viata. Dar asa... De ce trebuie strivit snuruletul de limuzina cu girofar? Nu-i pacat?

De-asta i-am zis povestii asteia „1 vs 8”, ca nu-mi doresc atat sa moara Ziua Internationala, cat mi-ar placea sa scoatem Martisorul din coma. Si mi-e teama ca, de fapt, ar fi trebuit sa-i spun altfel. Caci, se stie, bucuria adevarata, pura – la fel ca tot ce-i bun – e putina, e finita. Altele insa... Ipocrizia este – si ea – infinita. De fapt, este „1 vs ∞”.

De la Mosii de iarna la Babele de Mart - Florin Dumitrescu
1 Martie a fost dintoteauna o sarbatoare a veseliei si sperantei. Chiar si atunci (mai ales atunci) cand o duceam mai rau, Martisorul reusea sa ne suspende ca prin minune relele si belelele.

In Bucuresti bucuria se mijea din ultimele zile ale lui februarie, cele in care pornea comertul Martului. In anii cei mai ceausii, culorile explodau neingradite in chiar inima targului. In anii ’80, sfarsitul lui Faurar invada Piata Amzei cu o beatitudine vecina cu betia. Efluvii de fericire inconstienta se transmiteau spre Romana, de la Leonida pana catre ASE. Pretutindeni inghesuiala festiva te indemna sa-i ingrosi randurile. Vechea petrecere de Lasata Secului se transferase parca in carnavalul miniatural de pe tejghelele martisoristilor. Nu toti aveau legitimatii de Fondul Plastic, cum cerea legea, dar militienii mai inchideau un ochi...
Opresiunea politica se evapora miraculos. Cenzura era abolita: se dadea liber la exuberanta! Se rasturnau starile si scarile!!

Elefanti din sticla mai pitici decat cosarii; care se vadeau mai mici decat randunelele; mai scunde la randul lor decat caii-de-mare; mai micuti si acestia decat frunza cvadrupla de trifoi; mai marunta – ea de colo – decat buburuza!!! Un ochean intors in care ne regaseam cu totii (si cu toatele), simbolizati sau scalambaiati, care mai de care: negustorii, cumparatorii si destinatarele martisoarelor. Strigaturile te imbiau sa admiri galantarele, multe de anvergura unei genti diplomat. Sloganuri fara stiinta, promotii fara voie – desi pline de inventivitate si spontaneitate, faceau ecou atavic stravechilor iarmaroace. Mosii de iarna vegheau in taina predarea de stafeta… Fiecare an aducea un nou trend, un ultim racnet in materie de martisoare: a fost, rand pe rand, moda pufoaselor, moda tepoaselor, a guguloaielor ceramice, a muppetilor, a monstruletilor, a cocomarlelor si a prototiptililor!... Nonconformismul facea legea; anarhia guverna pentru cateva zile Romania. Nenumarate enclave ale unei mini-economii de piata, cu marketing folcloric si etica negustoreasca, palpaiau un rastimp pe harta republicii noastre socialiste.

Grabitul Faurar facea loc asteptatului Martisor. Doamnele, domnisoarele, profele, doctoritele, sculerele-matritere si macaragitele – toate defilau cu decoratiile feminitatii-n piept. 1 Martie era ziua pupaturilor permise, a tandreturilor sincere, fara protocol. Era ziua primenirii. Toate femeile erau frumoase. Si cei mai stangaci barbati aratau elegant cu buchete-n maini.

Ce anume dadea calendei lui Marte esenta femeiasca si substanta mamoasa? Ce altceva decat Babele: stravechea credinta a mamelor si fiicelor acestei natii cum ca soarta proprie si nabadaile naturii imprejmuitoare sunt totuna. Un algoritm intim si personal, diferit de la o femeie la alta, ii harazeste fiecareia dintre ele o Baba, dintre cele opt care preced Mucenicii. Cat de buna va fi vremea-n ziua aceea? Caracterul Babei se rasfrange in dispozitia femeii ca intr-o oglinda tainica; si ii prevesteste mersul pe tot anul. Sperante si temeri, legaminte si crezuri – toate-ti sunt dezvaluite de Baba ta.

Dar iata… In anii 2000 ghioceii infloresc din ianuarie; iar cadourile pornesc inca din 14 februarie, fortate de chilipiruri si promotii deloc romantice... Tot mai putine femei poarta martisor in piept. Si tot mai putini barbati le cumpara cu placere. Stresul goanei dupa cadou loveste populatia masculina deopotriva cu impotenta.

Nici martisoristii nu mai sunt ce erau. In deceniul trecut au domnit peste scuaruri, ca niste fericiti copii ai Revolutiei. De la an la an ii vedem insa mai pribegiti, la intrarea mall-urilor, cu indemnuri fara vlaga si marfa reciclata, din care parca numai snurul, cu a sa forta simbolistica, pare sa reziste apatiei, asteniei, incalzirii globale…

Cum va fi Martisorul 2008? Cat vor fi Babele de geroase? De generoase? Cum se vor alinia Venus si Marte? Raspunsul il vom da noi toti; si fiecare-n parte.
Ne-ntalnim la Universitate sau la MTR? In Amzei sau la pietele de cartier?

Dam o fuga la bulgari dupa o martenita plina de magii bogumilice? Acolo Baba-i una singura, in ziua de-ntai: e Baba Marta si e mereu norocoasa (legenda o vrea fondatoarea natiunii). Sau luam drumul Moldovei, acolo unde poarta martisoare si barbatii? (Asa rezolvam si problema egalitatii…) Sau mergem, “mai frati-miu”, in Oltenia, sa-i dam de rost enigmaticului Dragobete?

Orice martisor, fie de unde ar fi, le-am aduce dragutelor noastre, sa-l insotim cu snurul imbratisarii perpetue: sa le iubim cat e rosul, sa speram cat e albul… si cu siguranta bucuriile ni se vor tine snur!

Luna de toleranta – Dragos Bucurenci
Eu n-as vrea s-o cunosc pe "tanti mama barbatului roman care se simte frustrat de atentia care li se acorda doamnelor si domnisoarelor in luna martie". Trebuie sa fie o mama de vis urat si pun pariu ca nici nora ei nu se simte mai bine. V-ati prins deja ca nu sunt cu nimic invidios pe colegele mele de specie pentru simplul fapt ca masculii le acorda putina atentie o luna din douasprezece. Nu cred ca un gentleman are nevoie de o sarbatoare cu data fixa ca sa-si arate aprecierea fata de doamnele si domnisoarele din jurul lui, dar cu siguranta nu poate avea ceva impotriva unui ritual care le bucura si le face sa zambeasca.

Ma-ndoiesc, totusi, ca in luna martie se poate vorbi de atentie adevarata, cred ca ceea primesc femeile sunt mai mult “atentii” – o garoafa, o lavanda ieftina, o pizza in oras, un mixer, un set de tigai din teflon… In fine, imaginatia barbatului roman e inepuizabila cand vine vorba sa faca o femeie sa se simta cu adevarat iubita.

Dar trebuie sa recunosc ca sunt putin dezamagit de felul in care privesc femeile aceasta revarsare de politeturi ipocrite, omagii formale si curtoazie de unica folosinta. Spectacolul hoardelor de misogini luand cu asalt tarabele de martisoare si pietele de flori ar merita tratat cu mai multa condescendenta.

Dincolo de declaratiile sforaitoare care decoreaza felicitarile in forma de inimioara, nu e greu sa vezi ce gandesc cu adevarat cei care ofera, de doua, trei, ori pe an aceste ofrande de plastic.
In ultimii ani am avut privilegiul sa sparg seminte in preajma unora dintre cele mai misogine redactii din Romania si m-am lecuit definitiv de drumul pe la Piata de Flori in diminetile de 1 si 8 martie.

Spectacolul era pur si simplu dezarmant. Colegii mei de cromozom Y, vajnici defaimatori ai femeii in tot restul zilelor de peste an, isi compuneau o mina incurcata si, zambind chinuit, evacuau traditionala zambila din palmele lor transpirate inspre cate o colega care o primea cu exclamatii, interjectii si onomatopee demne de o cauza mai buna, pentru ca apoi s-o depuna alaturi de celelalte zambile abuzate si ghiocei deprimati in paharul de plastic de langa monitor.

Tristetea nesfarsita a acestor scene de gen a sfarsit prin a ma convinge sa ofer, la randul meu, bomboane. Comme disait Jacques Brel: J’vous ai apporté des bonbons parc’ que les fleurs c’est périssable… Perisabile ca si interesul domnilor pentru colegele lor de specie, perisabile ca si atentia cu care le “coplesesc” in preajma sarbatorilor cu data fixa.

Nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce spera sa obtina barbatul in schimbul darului pe care-l face, pentru ca bunul antropolog ne invata ca darul vine dintr-o ancestrala relatie de schimb. O relatie pe care modernitatea a ascuns-o sub covor, inventand conceptul gaunos al “gestului gratuit” si al “cadoului in schimbul caruia nu astepti nimic”. Nu cred in balivernele astea, cred ca in locul traditiei sanatoase in care darul facut asteapta sa fie intors, “cadoul” modern joaca ipocrit cartea gratuitatii, iar asteptarile ascunse sunt mai nesanatoase si mai parsive decat in lumea traditionala.

Dati-mi voie sa raman o clipa in lumea neprietenoasa si rece a calculului economic si sa va indispun cu urmatoarea intrebare: ce se tranzactioneaza de fapt in luna femeii?
Eu unul cred ca inflatia de flori, martisoare si cadouri din luna martie nu este altceva decat urmarea fireasca a cresterii pretului unui bun de larg consum in randul publicului masculin: femeia- supusa- gospodina -si- iubitoare. Propaganda feminista a facut ca oferta sa scada dramatic in ultima suta de ani si ceva imi spune ca cererea a ramas, cu mici modificari, aceeasi. La bursa de marfuri a domnilor, pretul unei femei -in- adevaratul -sens -al- cuvantului a atins cote astronomice. Penuria a dus la specula si specula la inflatie.

In limbajul cadourilor, barbatii par sa spuna ca ar da oricat pentru o femeie dispusa sa-si asume cu seninatate statutul de creatura second-hand. Cu alte cuvinte, nu cred ca este propriu sa spunem ca femeile sunt “cocolosite” in speranta ca-si vor accepta, fie si numai pentru inca un an, soarta.

Pentru misoginul de la volan, mitocanul de la restaurant, bruta din dormitor si pentru Ludovic Orban, martie nu este altceva decat o luna de toleranta. In schimbul acestui favor, Eva promite sa fie cuminte tot restul anului, sa-si vada de cratita, de copii si de feminitatea ei si sa nu tulbure randuieli care functioneaza bine mersi de cand lumea.

Am scris lucrurile astea desi imi dau seama ca ele privesc intr-o destul de mica masura femeia emancipata care citeste reviste glossy si ca, in cele din urma, barbatii se poarta cu femeile asa cum le este ingaduit sa se poarte. Asa ca sunteti indreptatite sa ma intrebati: Bun, si ce-i de facut? Am sa va raspund ca nu stiu, lucrurile astea nu se intampla de ieri, de azi si nici nu se vor schimba peste noapte. Dar stiu un lucru:eu, daca as fi femeie, n-as primi ghiocei de la toti mitocanii transformati in gentlemeni de ocazie. (www.bucurenci.ro)

Unde dai... – Doru Iftime
Cred ca eram prin clasa a doua cand am inceput sa am probleme cu dead-line-urile. Tin minte ca aveam de pregatit un ierbar si de lucrat o plansa la desen – astea erau niste teme care ni se anuntasera de la inceputul anului, predarea fiind prin primavara. Fapt e ca, la ierbar cel putin, ar fi trebuit sa ma apuc imediat de lucru, ca sa prind ultimele frunze vii si sa le pun la presat inainte sa le alunge toamna de pe crengi. Nu era deloc o activitate neplacuta. Puteam merge in paduricea din spatele casei cateva ore, in cateva dupa amieze la rand. Dar mie imi era lene sau aveam de batut mingea pe maidan, in compania celorlalti baieti care, la randul lor, ar fi trebuit sa-si amenajeze ierbarul. In stilul “lasa-ma te las” care mia-a devenit caracteristic, am inceput sa caut frunze abia pe la sfarsitul lui februarie.

Nu numai ca n-am gasit mare lucru, dar pe cele pe care le-am gasit n-am reusit sa le usuc cum trebuie pana la inceputul lui martie (desi am folosit, in disperare de cauza, foehnul si un resou...). Evident, invatatoarea n-a fost multumita, dar a fost sensibila la explicatiile mele – i-am zis ca ma tinut frunzele in beci, ca e umezeala, ca eu m-am straduit, dar... Penibil. La desen, la fel. Am facut plansa cu o zi inainte de data de predare si nu mi-a iesit prea grozav. Dar doamna a studiat-o indelung, in timp ce eu explicam spasit ca guasele sunt proaste, ca mi s-au cam amestecat culorile...Din nou, penibil. “Daca te straduiai mai mult, chiar iti iesea...”, mi-a zis invatatoarea.

30 de ani mai tarziu, nu pot zie ca stau mai bine, dar ma tratez. Pe undeva, ii inteleg pe primari cand zic ca ii ia prin surprindere zapada care cade in decembrie; si pe mine 1 Martie ma ia pe nepregatite in fiecare primavara (diferenta ar fi ca pe mine 1 Martie chiar ma streseaza, pe cand pe dansii ii doare-n cot si ca vine iarna, si ca vine primavara...). Practic, din 2 martie anul curent as putea sa ma pregatesc pentru 1 Martie viitor; dar eu pe 2 abia apuc sa ma bucur ca am scapat de 1.

Fapt e ca dead-line-urile prea indepartate nu functioneaza. Nu doar pentru mine, ci pentru toata lumea. Sa luam, de exemplu sfarsitul lumii: suntem cu totii de acord ca vine, ca e aproape, dar se pregateste cineva pentru asta? V-ati facut buncar? Ati pregatit costumele ignifuge si buteliile de oxigen? Ati urcat barca pe acoperis? As, abia daca aveti niste cizme de cauciuc ratacite prin dressing, si asta doar fiindca sunt in colectia de anul asta de la Gucci – ceea ce ma face sa remarc ca, iata, moda ne-ar putea scoate la liman. Designerii ar incerca sa profite pana in ultimul moment creand cate o colectie pentru Apocalipsa. Abia atunci formula “ultima colectie” ar avea o semnificatie cu adevarat definitiva, nu ca acum cand e vorba doar de cea mai recenta.

Imi cer iertare ca am deviat de la subiect. Dar 1 Martie e un subiect de la care deviez din reflex. Ca sa nu mai zic ca psihologii ar da o interpretare deloc magulitoare pentru mine asocierilor pe care le fac eu intre aceasta zi si sfarsitul lumii.

Am fost eu insumi surprins de cat de tare ma streseaza 1 Martie. Pe la sfarsitul lui ianuarie, in timp ce lucram deja la editia prezenta a revistei, am inceput sa cred ca 1februarie e 1 Martie. Si am tinut-o asa cateva zile, facand listele cu cadouri si framantandu-ma ce, cat, cum, cui... Pana cand mi-am dat seama ca mai e o luna pana la 1 Martie. Senzatia de usurare care m-a incercat e ca-n reclama aia, nepretuita...

Stand stramb si judecand drept, tot stresul meu cu 1 Martie nu are legatura cu sarbatoarea in sine, ci cu comoditatea mea. Nu stiu cum se face, dar niciodata n-apuc sa ma gandesc la ziua asta, sa incerc sa transform Martisorul intr-un mic eveniment; am cautat tot timpul o solutie ieftina, rapida si al indemana. Nu stiu de ce am facut atatea compromisuri, mie-mi place sa fac cadouri, dar consider ca gestul nu e suficiient – cadoul trebuie sa placa, sa provoace o emotie. Am invatat asta de la fiica mea: daca nu primeste jucaria pe care o vrea, nu se bucura si ti-o si spune in fata. De ce ar fi atlfel cu adultii? Decat sa fac un cadou pentru care primesc un zambet resemnat, mai bine nu-l fac...

Cateva zile mai tarziu, m-am intalnit cu Marina Constantinescu ca sa discutam despre articolul ei de luna aceasta (probabil l-ati citit dela la pagina 50). Fara sa vrea, Marina a turnat gaz pe foc spunandu-mi povestea cerceilor primiti cadou de bunica ei de 1 Martie. M-am despartit de Marina gandindu-ma ca ar fi cazul sa incerc sa fac o schimbare in atitudinea mea vizavi de 1 Martie. Apoi am realizat, de fapt, ca schimbarea incepuse sa se produca: nu mai departe de anul trecut, ii cumparasem sotiei mele, de 1 Martie, o pereche de cercei.

Nu mi s-a parut a fi un cadou iesit din comun, dar se abatea de la comunul precedentelor atentii. Si cat de obisnuite sunt aceste atentii marunte o dovedeste surpriza cu care au intampinat colegele ei de la birou vestea ca ea primise o bijuterie cadou de 1 Martie (mai trist decat aceasta atitudine mi se pare doar zambetul resemnat cu care intampini darul nepotrivit...). Dar lucrurile nu s-au oprit aici: una dintre colege a fost atat de indignata ca si-a sunat pe loc sotul si l-a facut cu ou si cu otet ca nu-i cumparase si ei ceva mai de pret. Ceea ce ma determina sa spun ca d-na invatatoare a avut dreptate cand mi-a zis ca, daca ma straduiesc, imi iese. Cu amendamentul ca, de fiecare data cand un barbat se straduieste, ii ies altuia bube-n cap.