Mananca, iubeste, hraneste-te, iubeste-te

Data: 25 august 2008 Autor: Cristina Buciuta

Antropologii spun ca sarutul a aparut pe cand prima mama primitiva isi hranea copilul, in pestera, ”gura la gura”, dandu-i, odata cu hrana, toata dragostea ei instinctiva... Adevarul e ca viata fara hrana nu exista. si aici intra si hrana spirituala...

Initial, articolul meu s-a intitulat ”Doua lumi” si ma gandisem sa scriu cum, in paralel cu universul nostru de oameni perfect obisnuiti (cu familii, prieteni, ciondaneli domestice, rate la banca, job si altele de genul asta), mai exista o alta lume, a "oamenilor care traiesc in borcanul de sticla", cum o numesc eu: a celor care si-au creat un univers fictiv, al iluziilor, obiectelor extravagante, ultra-sofisticate, dar perfect inutile, care ”panseaza” emotii, compensand una si alta... Evident, odata ajunsa aici, as fi scris si cateva paragrafe despre acele faimoase tulburari nervoase legate de alimentatie: anorexie, bulimie si, mai nou intrata in club, ortorexia... Dar asta era la inceput, cand ideile cam refuzau sa se lege, cum se-ntampla intr-un creier care se stie in vacanta de vara. Din fericire, puzzle-ul s-a rezolvat aproape de la sine si piesa lipsa, solutia salvatoare, mi-a aparut singura sub ochi. Si pentru asta, imi multumesc ... mie, pentru ca aveam ochii bine deschisi, astfel incat sa-mi dau seama ce-mi ofera destinul.

Proaspat aterizata dintr-o tabara la munte, dupa o saptamina de analiza si dezvoltare personala (pe care-am asteptat-o ca pe-un mar copt), iata-ma citind jurnalul spiritual al Elizabethei Gilbert, ”Mananca, roaga-te, iubeste”. Pe autoare o vazusem la Oprah Show pe post de invitata, promovandu-si chiar aceasta carte, candva la finele anului trecut. Dar nu cartea in sine, sau stilul de comis voiajor disperat (cum era descris, suspect de entuziast, de catre Oprah) mi-au atras atentia (Bravo! Inca o americanca descopera apa calda si scrie cu evlavie despre asta, mi-am spus), ci prezentarea lui Gilbert herself. Sau, mai bine zis, felul cum si-a pus ea in practica propriile idei despre viata, the living proof, cum spun americanii.

Daca ar fi sa descriu viata ei in trei imagini, acestea ar fi: 1. O casa alba, total atipica, veche de vreo 200 de ani (o fosta casa de rugaciune baptista, cred, transformata de un arhitect superinspirat), care mi-a sugerat fara echivoc liniste si echilibru; 2. O imbratisare de bun venit, cu ochii topiti de drag, insotita de un dulce ”Hello, darlings!”, rostit cam pe acelasi ton cu care Carrie din Sex and the City isi intampina iubitul; 3. O pereche de pantofi bestiali dintr-o vitrina new-yorkeza. Pe scurt, tot ce isi poate dori o femeie moderna, din zilele noastre. "Deci asa ceva exista cu adevarat", mi-am spus. "Elizabeth Gilbert mi-a dovedit ca se poate trai frumos si sanatos si fericit si fashion si in armonie."

Jur ca nu m-a platit editura sa fac reclama cartii! Si ca sa o dovedesc, am sa adaug (chiar daca nu are legatura cu subiectul articolului meu) ca am mai trecut prin experiente similare cu ”Martorul eternitatii” al Henriettei Yvonne Stahl, cu jurnalele Simonei de Beauvoir si ale ei ”Imagini frumoase”, si am mai fost dusa in aceeasi zona de cateva filme, poate siropoase sau banale pentru altii, dar care mie mi s-au lipit de suflet ca marca de scrisoare (Before sunrise/Before sunset, cu superbul sau tandem Julie Delphy – Ethan Hawke). Ce vreau sa spun este ca, in momentele-cheie ale sufletului nostru, ni se arata ”maestrii” pe care-i tot asteptam, ca niste bieti invatacei debusolati in ale vietii ce suntem. Crestem pe toate planurile, ne vindecam doftoricind pe altii, invatam cot la cot cu ”elevii”, adica cu pruncii nostri, dar avem mereu nevoie de parinti de tot soiul. N-o spun eu, au zis-o altii mai destepti inaintea mea.

Si iata ca ajungem la povestea cu anorexia-bulimia-ortorexia, ritualurile legate de purificarea organismului pe orice cale, obsesia pentru dieta sanatoasa (chipurile, pentru detoxifiere) in corp sanatos (recte exercitiile epuizante facute cu religiozitate, ce elimina grasimea si o transforma in fibra, cica)... Toate ascund, in fapt, un trist dezechilibru emotional si psihologic. Toate sunt boli de origine nervoasa, generate de o relatie "bolnava" mama-copil (mama fiind simbolizata de hrana), care evolueaza in nemultumire de sine, neimplinire, izolare, o viata traita intr-o realitate paralela, "intr-un borcan de sticla", cum spuneam la inceput. O asemenea persoana (si nu e doar apanajul fetelor) se vede fie mai grasa, deci mai urata, fie mai nevaloroasa, fie mai ”contaminata” de chimicale (in realitate, totul in jurul nostru este un compus sau o reactie chimica), cu mult mai mult decat arata realitatea. Pe scurt, isi fixeaza obiective total nerealiste de viata, isi pune la ochi lentile strambe, traieste doar sentimente confuze si rateaza "intalnirea cu ea insasi", de care vorbeste Elizabeth Gilbert in cartea sa. Asta-mi aminteste de superbul basm ”Craiasa zapezii” al lui Andersen, care chiar asa incepe: Diavolul construieste, din pura rautate, o oglinda vrajita, care deformeaza totul. Spiridusii trimisi sa duca oglinda pe pamant o sparg, milioane de cioburi se imprastie in vant, multe ajungand in ochii si inimile oamenilor...

E adevarat ca nici societatea nu ne ajuta prea mult. Traim cu totii in plina invazie, via internet, de superstitii, mituri false (”suburbane”) si exagerari grosolane pe tema alimentelor ”bune” (a se citi organice), versus cele ”rele”, de larg consum, ca si a suplimentelor nutritive, constituite azi intr-o puternica si foarte profitabila industrie. Cand trece moda cu zaharul brun vs. zahar rafinat, apare sperietoarea cu indulcitorii artificiali cancerigeni; cand s-a stins si zvonul asta, iese la iveala ”adevarul” despre tampoanele igienice nocive, pasta de dinti de nu stiu care fel s.a.m.d.. De cate ori imi simt insultata inteligenta, eu ma apar apeland... tot la internet. Mai exact, la site-ul Skeptics Dictionary, unde ma lamuresc fara echivoc pe tema mistificarilor de tot felul.

Toate aceste cazuri de femei in suferinta, singure, neimplinite nu le stiu doar din teorie. Le-am vazut desfasurandu-se sub propriii mei ochi. In cercul meu de cunoscuti, exista o persoana anorexica/bulimica, dar si o amica ortorexica, ce si-a recunoscut deschis fobia pentru E-uri, pentru hrana ”contaminata” de un inamic generic, fara nume, dar malefic, care conspira ca sa ne intoxice in masa cu alimente ”nesanatoase”.

Pe prima (abandonata simbolic de mama, ”predata” in copilarie unei matusi, si aceea, la randul ei, cu o istorie incalcita si bulversanta de viata), am intalnit-o in plina terapie psihologica, pe cale sa se vindece. Cealalta, devotata parintilor pana la uitare de sine, traieste cu obsesia ca si ea, si singurul ei copil, pe care-l creste fara sot alaturi, nu sunt siguri de nimic in lumea aceasta, si-n primul rand de faptul ca alimentele de pe piata sunt bune si sanatoase. Prima mi-a lasat amintirea de nesters a unei descarcari paroxistice de furie izbavitoare, cu un batator de covoare si cateva perne la indemana, cand si-a strigat toate frustrarile acumulate in atatia ani, in loc de dragoste. A doua e inca in deriva si as vrea sa-i spun, daca ar avea urechi de auzit, ca ”daca s-ar asculta, s-ar intelege”, si ca e de-ajuns sa te cauti, cu putin ajutor de la un spe-cialist (vorbesc aici de terapie personala si de grup), ca sa ajungi sa te accepti si sa te iubesti.

Pana una-alta, o sa le mentionez amandurora ultima mea gaselnita, cartea lui Liz Gilbert. Nu de alta, dar poate acel ”mananca” sau acel "iubeste" din titlu, o sa le sune ca un clopotel si o sa le ispiteasca.

In loc de final, transcriu din cartea sus-pomenita un fragment pe care eu l-am preluat ca mantra personala: "Mi-e groaza ca nu voi reusi niciodata sa ma adun cu adevarat. Drept raspuns, dinauntrul meu apare acea prezenta, bine-cunoscuta deja, incurajandu-ma asa cum mi-am dorit dintotdeauna sa fiu incurajata de cineva in momente de cumpana. Ma pomenesc scriindu-mi mie insami: Sunt aici. Te iubesc. Nimic din ce ai putea face nu va scadea dragostea pe care ti-o port. Te voi apara pana la moarte, te voi apara chiar si dupa ce vei fi murit. Eu sunt mai puternica decat Depresia si mai curajoasa decat Singuratatea – si nimic nu ma va istovi. (...) Nu uita ca, odata ca niciodata, pe nesteptate, te-ai recunoscut ca prietena a ta...”